Lucian AVRAMESCU

Imagine de politică înaltă. Prim-plan cu două personaje care şed alături. Ea tace lung, total, supusă, cu atenţie concentrată pe mimică, pe aşezarea şuviţelor. Privirea în gol pare a coafa înţelepciune. Concentrare pe imagine şi supuşenie de mâţă faţă de cel de alături care-i pare sultan, stăpân, bărbat căruia îi datorează tot. Bărbatul vorbeşte aşezat, preocupat de ţară, explică ce are de gând să facă, să întreprindă, să decidă. Că, se înţelege, el doar poate să decidă. Nimeni nu mai e prin preajmă, în prezidiu şi în ţară. În faţă par, presupuse, camerele de luat imagini. Toate, buluc, înghesuite, dând din coatele lentilelor pentru a nu rata mimica unei silabe. Imaginile sunt absorbite disciplinat şi transmise naţiei.

Femeia a fost prezentată, din greşeală, premier. Bărbatul nu a fost prezentat decât prin numele lui care acoperă tot – putere politică, putere executivă, putere demiurgică. Doamna, care spunea deunăzi că ”femeia e un motostivuitor”, vrând să arate că femeia româncă e puternică, tace acum fotografic şi aprobator la tot ce spune bărbatul de alături care nu e premier, dar e Stăpânul. Femeia-manechin ar trebui să vorbească. Vorbeşte – pentru a o feri de debitarea unor tâmpenii – Naşul, părintele ei politic, mama-bărbat care a făcut-o ce e.

Scenă politică de nivel înalt. Premierul autoproclamat vorbeşte în numele premierului care se prezintă blond, prin tăcere ignorantă. Ambii sunt fotografia României de azi. În ea încap cei doi. Unul care e şi unul care se face că e. Nu încap în poză sutele inexistente de parlamentari, argaţi ai vorbitorului, preşedintele ţării, suferind de neputinţe, şmecher pe scară mică chiar dacă se arată înalt, instituţiile democraţiei toate. Democraţia integrală a intrat sub mustaţa celui care vorbeşte ca premier şi sub fusta celei care joacă rolul, mimând fără cusur, supuşenia şi – aşa se vede de la distanţă – imbecilitatea. Poate mă înşel şi e doar şmecheria ”femeii motostivuitor”.

Scriam, acum câţiva ani, un comentariu pornind de la spusele unui ambasador care se întreba dacă nu cumva suntem bătuţi în cap. Noi, românii. Articolul meu e încă publicat sub diverse semnături în lumea interneturilor fără sfârşit. Acum întreb şi eu, rămas ca ardeleanul în faţa girafei cu gâtul cât Turnul Eiffel (după o zi de privit, el spune că aşa ceva nu există!), dacă e adevărat ce văd şi vede o naţie? Poza în care guvernul vorbeşte prin neguvern şi nimic nu e ce pare a fi se petrece la vedere. Nu se mai ascunde nimeni de nimic. Paiaţa e pusă să fie paiaţă. Falsul se prezintă obraznic, arătând că-i Kim Ir Sen, Stalin, bulibaşa, sulică din avion. Unii îl iubesc prin licitaţie de interese. Alţii îl iubesc că le-a triplat leafa la primărie. Ce fac cei care n-au decât interesul de a trăi demn?

Ambasadorul ăla, mirându-se îndelung, întreba: ”Românilor, sunteţi bătuţi în cap?” Eu, unul dintre românii suspectaţi de a fi bătuţi în cap, nădăjduiesc că se păcăleşte ambasadorul. Dar realitatea vorbeşte zilnic prin televizor şi arată aceeaşi poză în care unul cuvântează în numele altuia care tace, ca Sheherezada, supusă. Istoria lunecă spre o prăpastie în care am mai fost.