Lucian AVRAMESCU

În dimineaţa asta am auzit cucul. A venit deasupra grădinii mele şi a poposit, din zborul lui lung, pe o sârmă electrică. Și anul trecut şi-a strigat numele, alcătuit din silabă geamănă, din acelaşi loc – cu-cu, cu-cu. E, era când notam aceste rânduri, a doua zi de Paşti, serbând Învierea. Creştinii catolici, la decizia popilor lor supremi, l-au înviat pe Iisus săptămâna trecută. Cele două biserici, zice-se surori, nu s-au împăcat de o mie de ani pe o chestiune de bun-simţ a Învierii, ca pe o moşie de păduri. Un înalt arhiereu ortodox spune că vina e în partea cealaltă şi mi-a explicat de ce. I-am spus că n-am priceput nimic, decât că în politica bisericii există funcţii care sunt apărate cu sabia şi ciomagul arhimandriţilor şi episcopilor. Punerea creştinismului în aceeaşi oală şi sub un singur capac ar împuţina funcţiile de slujitori ai Domnului. Nu cele de popi de parohie, care ar rămâne la fel. E vorba de cele două Vaticanuri care, concentrate în unul, ar amputa potcapuri aurite şi ar scurta garderoba de patrafire ale mult prea numeroşilor arhierei care fac guvernele de pe pământ ale lui Dumnezeu.
Dumnezeu a făcut lumea, zice-se, din aluatul ţărânii, frământat în deştele lui de abur şi cer. A ieşit ce se vede. Cucul, pe care l-am văzut şi ascultat în dimineaţa celei de a doua zi de Paşti la Sângeru, trimiţându-mă în odaie să notez bucuria, e ca un cuc. Nu mi-l pot imagina altcum. Pasărea, care are cusurul de a face ouă în cuiburi străine, leneşă să şi-i crească, e – pe undeva – ca unii oameni. Unul Marcel, de la mine din sat, care-a murit acum doi ani, era opusul cucului. Nevastă-sa, pe care o lăsase, fără divorţ oficial fiindcă n-avea bani de judecători şi-l înspăimânta birocraţia, se ţinea cu tot cartierul din Ploieşti unde omul muncea la şanţuri. Ea şi-a continuat, nervoasă fiind în zonele nemulţumite de soţ, munca de liniştire a simţurilor cu cine a putut. Anual sau la doi ani producea un plod care era înscris pe numele bietului Marcel. Omul legitim afla de la primărie, unde era înştiinţat că mai are un fiu sau fiică şi e din nou tată. Era convocat să-i recunoască. Îi recunoştea, că bieţii copii creşteau fără tată. Marcel a murit plătind pentru copii pe care nu i-a făcut niciodată prin contribuţii personale. Sortit să fie opusul cucului, consăteanul meu dovedea o stoică împăcare cu destinul de a avea o droaie de copii care semănau întotdeauna cu alţii.
Aşezat eu la pixul laptopului meu, care scrie cu cerneală electrică, am fost sunat de un prieten ateu, Nicu, să-mi spună la mulţi ani! La mulţi ani ce? – am întrebat eu, ştiindu-l cusurgiu la credinţă. La mulţi ani de primăvară, zice el. Hristos a Înviat! – adaug eu, hotărât. Ai văzut tu? – vine întrebarea ironică a amicului ateu. Apoi m-a sunat un prieten de la Bucureşti cu care am vorbit şi ieri. Mă, Ludovic Orban, beţivul ăsta, sub ce masă o fi dormind la ora asta? De ce mă întrebi pe mine? Te ştiu, zice, urmaş de liberali şi poate ştii! Nu ştiu, zic, şi nu mă interesează, iar politică nu fac pentru a-mi păstra libertatea de a-i înjura pe toţi când fură sau o iau pe arătură. Pot să-ţi spun doar că Orban pare beat. Omul are cusururi, poate fi tembel, dar nu bea. O ştiu de la unii care-i sunt în preajmă. E ca Văcăroiu, pe care l-am pus în pamflete, amestecând vinovat licorile bahice în cuvinte, când era premier. După ce s-a mutat din politică, am avut prilejul să-l cunosc la nişte mese cu pileală din greu. Nea Nicu, venit mereu cu nevastă-sa, pupa paharul de vin doar la insistenţele mele. Măi, nea Nicule, să ai faţa asta de tărie de Piteşti şi să nu te atingi de alcool, îl mânii pe Dumnezeu! Hai bagă niţel, că nu muşcă şi se usucă beregata. Nu bea. Văcăroiu, o ştiu de la oameni care-l cunosc de când era flăcău, n-a corespuns niciodată moacei sale cu predestinaţie şugubeaţă. Ludovic Orban şi Nicolae Văcăroiu poartă blestemul de a fi pârâţi în domeniu. Alcoolicii ar putea comite un protest stradal pentru furt de identitate.
Închei cu frica unui alt telefon ciudat, pregătindu-mă să fug în grădină. Poate cântă iar cucul, o pasăre care confirmă primăvara şi a venit prudentă, după berze şi grauri, când gerurile par a se fi isprăvit, iar gălbenelele au ieşit între meri, ca nişte nasturi aurii pe cămaşa lui Dumnezeu care stă culcat în iarbă. Hristos a Înviat!