Lucian AVRAMESCU

O aştepţi ca la ceas, la Universitate, şi ea întârzie şi tu te uiţi, pe sub zare, căutând-o cu ochii şi adulmecându-i mirosul ştiut, de zambile. E tânără şi pe pieptul cu borangicuri întinse, sub care cresc mugurii de dedesubt, şi-a prins bobul de argint al unui mărţişor cu şnur. Paşii ar trebui să fie uşori, de parcă ar călca pe tălpici de petale. De ce nu vine, poate că te-a trădat şi s-a îndrăgostit de altul, în alte zări, şi stă cu el sub pătura unor ghiduşii pe care tu nu i le dai? A uitat de oră şi, dată peste cap de atâtea câte se petrec, nu mai ştie de întâlnirea plănuită sau nu mai vrea să vină?
Mă uit la chipuri şi le găsesc îngândurate. Sunt bărbaţi tineri, dar cei mai îngrijoraţi de o trădare se arată cei vârstnici care cată înlăcrimaţi semnele din zare. Poate că vine. Să fie ea adierea ce pare că mişcă un lăstar încremenit? Ciudat, ea, cea care întârzie, e aşteptată la ceas sau în alte părţi unde şi-au dat întâlnire, şi de femeile tinere, de copilele care şi-au pus la începutul lui martie brăţară alb-roşie, subţire, la mână, sau şi-au agăţat-o pe bluză. O aşteaptă, cu îngândurare care se lăţeşte, toţi, speriaţi să nu se fi petrecut ceva cu ea, frumoasa care împarte tuturor din belşugul ei sufletesc. Poate nu ne mai iubeşte sau a murit, învinsă de zăpezile şi gerul acestei ierni, ceea ce ar omorî toate iubirile lumii mele compusă din întâlniri îndrăgostite. Cum o cheamă pe tânăra care pune pe jar până şi inima băieţelului care nu ştie încă să dezvelească genunchiul ei cu pânză înflorată şi să pipăie şoldul ei de porţelan, gâtuit de rotunjimi ca ale sticlei de lampă? Cum o strigi, omule care stai pierdut cu ochii pironiţi în zăpezi, de parcă eşti gata să plângi? Cum o alinţi? Îi ziceam, spune el trist ca de o părăsire, Primăvară, şi era mai frumoasă ca toate anotimpurile la un loc fiindcă pe netezimea de fruct pârguit a sânilor aducea Vestirea. Vestirea că iarna a fost biruită şi ea se culcuşeşte, cu nurii ei toţi, în braţele noastre îndrăgostite şi despovărate de îngheţ.