Alina MIHĂESCU

România este o uriaşă sală de judecată. România de pe Facebook, nici nu mai vorbim. Fără discuții, libertatea de opinie este o minune de drept al omului, dar asta nu înseamnă că oricine e în stare să emită judecăți de valoare. Și ce mai face opinia noastră publică virtuală după ce judecă? Dă verdicte. Pune etichete. Pentru că o parte dintre jurnalişti au ales să fie partizani, conduşi de interese personale sau de grup (treaba lor), întreaga breaslă este stigmatizată. De Tolo, par example, ne place sau nu în funcție de tabăra de care se ia, fără să ne intereseze cum se face meseria asta, cât de importantă este capacitatea unui jurnalist de a fi obiectiv şi interesat de adevăr. Băgatul nasului unde nu ne fierbe oala e mai la îndemână decât să acordăm încredere specialiştilor. E drept că am şi fost mințiți, furați şi păcăliți în toate felurile, iar asta cam taie din încredere. E bine totuşi să nu uităm că există şi bune intenții, şi jurnalişti echilibrați şi neafiliați, care se manifestă liber, în funcție de conştiință. Noi valuri de reacții pasionale au pus-o la zid pe Viorica Dăncilă după recenta declarație referitoare la persoanele cu autism. Pe bună dreptate. Au apărut şi apărători ai săi, care ne-au amintit precedente provocate de alți demnitari cu care presa sau opinia publică nu ar fi fost la fel de intransigenți. Ei bine, nu e chiar aşa. Găsesc că premierul Dăncilă a meritat să fie taxat pentru asemenea vorbe, la fel cum şi preşedintele Klaus Iohannis a fost în septembrie 2015. Iată ce scria atunci subsemnata: "Klaus Iohannis este, ca preşedinte, al tuturor românilor, dar orice-ar fi, rămâne un reprezentant al minorităţii germane din ţara noastră. Ca minoritar, dacă nu ca preşedinte, chiar dacă funcţia impune acest lucru, mă aştept ca domnul Klaus Iohannis să încerce şi chiar să reuşească să fie imparţial, echilibrat şi nediscriminator. A aflat pe pielea domniei sale cum e să ţi se reproşeze originea sau alte chestiuni care nu ţin de propriile alegeri. Aşa cum nimeni nu s-a cerut să se nască german în România, nimeni nu cere să se nască autist. Şi menţionez că niciunul dintre aceste atribute nu presupune ceva rău. Dar derapajul recent şi neintenţionat al preşedintelui este inadmisibil. Klaus Iohannis a declarat, luni, într-o conferinţă de presă la Cotroceni, în contextul refuzului cotei de refugiaţi, că <România nu este o ţară xenofobă, nici autistă, nici separatistă>. Continuarea raţionamentului nici nu mai contează. L-aş întreba pe domnul preşedinte dacă i se pare că <xenofob> şi <separatist> sunt termeni din aceeaşi gamă cu <autist>? L-a luat gura pe dinainte, dacă e posibil să vorbim despre viteză în cazul domniei sale, şi ne-a arătat, de fapt, ce gândeşte. Românii au o vorbă, în obişnuinţa lor de a vorbi fără să gândească, şi numesc pe oricine nu face un lucru aşa cum ar trebui handicapat. Sfârşesc adesea prin a jigni persoane nevinovate şi pe deasupra suferinde. Josnic. Atributul autist, folosit de preşedinte, ne arată că aşa minoritar cum e, Klaus Iohannis e român get-beget. Dovedeşte o bună cunoaştere a limbii române şi a tuturor sensurilor, fie ele şi peiorative. Autismul este o boală caracterizată prin afectarea dezvoltării creierului, a abilităţilor mentale, emoţionale şi comunicaţionale ale unei persoane. Autismul e o boală de care suferă zeci de mii de români, iar numărul lor e în creştere, în timp ce statul nu-i ajută cu mare lucru. Şi nu e vina lor, iar stigma le îngreunează şi mai mult situaţia. Greu de crezut că se va schimba ceva în bine pentru aceşti oameni, atâta vreme cît preşedintele strigă că România nu e autistă".  Și aş adăuga că au trecut de-atunci doi ani în care nu s-a schimbat nimic, ba mai mult, a ieşit la rampă premierul acestei țări cu acelaşi tip de mesaj. Și totuşi, jurnalişti mai sunt şi, poate, şi-oleacă de speranță.