Lucian AVRAMESCU

Am urcat duminică pe o uliţă a satului meu pe care n-am mai fost de ani. Trecând pe la poarta unuia dintre cei mai buni prieteni ai tatei, am bătut. Eram cu fiica, soţia, doi buni amici din Bucureşti, dornici să cumpere o casă veche la Sângeru. Prietenul tatei se cheamă Mihai, mai cu totul, Mihai Vişoiu, şi timp de 44 de ani a vândut, într-un magazin al cooperaţiei săteşti, de toate. De lângă tejgheaua prăvăliei statului, fiindcă n-a fost magazinul lui, n-a lipsit niciodată privirea cumsecade şi bonomia lui Mihai. Era marfa nevandabilă a unui suflet ales. Tata, Maximilian Avramescu, era merceolog. Dincolo de relaţiile de slujbă, îi lega o vrednică şi frumoasă bonomie, de parcă erau fraţi de cruce. Nu-i ştiu certându-se vreodată cu cineva sau între ei. Soţia lui Mihai este Dorina, vecină de uliţă în copilăria noastră comună, în Pălăşeşti, niţel mai tânără ca soţul (face 71). Au ieşit din casă pe rând, cu priviri întrebătoare, spre poarta unde erau buluciţi, la o oră anapoda, nişte necunoscuţi. Au recunoscut-o pe Luciana, care i-a vizitat cu sorcova, de câteva ori. Apoi au zărit şi barba mea albă, însoţind momentul cu exclamaţii care mi-au făcut plăcere. Mihai, cu excepţia unui beteşug la mijloc (magazinul lui n-a fost niciodată încălzit şi-şi aminteşte cum îngheţa, când dădea iarna cu mopul pe ciment, apa în urmă), e neschimbat, cu toate că mai are niţel şi face 80. Dorina, poreclită şi Doamna SMURD sau Mamanu, cadru medical mediu, singurul nelipsit din sat, ziua şi noaptea, pe crivăţ sau caniculă, săritoare la orice oră într-o comună care avea la un moment dat opt medici şi după aceea nici unul, e, cum să zic, tot Dorina. Ne-am îmbrăţişat toţi şi mi-am prezentat musafirii bucureşteni. Poftiţi – fără dreptul de a ne opune - , în casă şi a apărut rapid o ţuică de prună veche, iar gospodina a prăjit, ea ştie cum, un fel de scovergi care să îmblânzească ţuica. De când o ai Mihai? Păi, îşi aminteşte el, avea Mitică patru ani (băiatul lor care trăieşte acum la Cluj-Napoca, dar şi-a ridicat o frumoasă casă cu etaj şi-n curtea în care a copilărit). Ţineam ţuica de prună în damigene pitite în dulapul cu haine. Fiscul ţi-o putea confisca, iar controalele veneau la beci sau la magazie. Nu le trecea prin cap că poate să ţină cineva ţuica între palton şi rochia nevestei. Facem socoteala, dacă Mitică are acum 49 de ani – La mulţi ani! – înseamnă că ţuica de prună, care a căpătat o catifelare rară, a împlinit şi ea 45.
Depănăm amintiri, rămaşi noi trei în dialog, cei care am trăit anii aceia aici. Între timp sună Iosefina (Iosi), fiica de la Ploieşti. După un timp, sună Mitică, de la Cluj, care-şi vede părinţii în curte de pe telefonul mobil. Rar o familie mai unită, mai frumoasă în legăturile care nu s-au rupt, n-au suferit îndepărtări, fisuri, frigul care acompaniază distanţele. Dorina rulează poze pe ecranul unui telefon modern primit de la copii. Ne spune de unde i se trage numele Mamanu, povestesc şi eu ceva asemănător despre Ituţa, mama căreia am vrut să-i spun mămicuţa, când eram o loază, dar am nimerit Ituţa şi toţi i-au zis astfel toată viaţa. Mamanu spune nume de alint pentru nepoţi. Le ştie fiecăruia data de naştere, clipa când au ciripit primul cuvânt, splendori ale firii de copii. Unii-s mai mari. Ni-i arată pe toţi, răsfoind parcă o carte-album. Uite, zice, asta-i floarea pe care au avut-o pe masă la Cluj. Ochii ei sărută fiecare poză în parte. Eu, care nu suport telefoanele sensibile la deşt, încerc, în premieră, descoperirea unei utilităţi cu suflet. Mihai, descendent dintr-o familie de ţărani înstăriţi, porecliţi chiaburi, a făcut armata la un batalion disciplinar la Aiud, pentru vina de a se trage din oameni harnici. Ei şi deţinuţii lucrau la o cale ferată. Pe sub puşcăria politică trecea un fir de apă, Aiudel. Pe acolo erau scoşi morţii zilnici, în saci care lunecau pe apă, noaptea. Acolo a murit – îmi spune Mihai Vişoiu – nea Mihai Cenuşă. E cel despre care eu am scris şi care avea o povarnă de ţuică. Înjurase de Răsărit şi nu de Apus, în vremea lui Stalin. Discuţiile merg în paralel. Femeile şi Luciana continuă să se bucure de pozele Dorinei, cele care comprimă viaţa ei de bunică încă utilă satului bolnav mereu. Eu, cu Mihai, ne întristăm de trecutul tragic. Ne regăsim toţi în evocarea familiei Vişoiu, cu nepoţi frumoşi care merg pe drumurile drepte, uneori nepavate şi întortocheate, ale patriei. Oameni care ţin, pe umerii lor vârstnici şi pe umerii tineri ai copiilor, viaţa satului. O familie – cu Mihai sunt rudă îndepărtată prin mama – ca o carte pe care o deschizi cu drag.