Sandrinio NEAGU

Ani întregi s-a vorbit despre faptul că Suceava nu are teatru şi că este un oraş al bazariştilor.

Ei bine, acest lucru s-a schimbat de ceva vreme, de la apariţia Teatrului „Matei Vişniec”, care a pus deja în scenă câteva piese.

Opiniile pe care le-am auzit până acum sunt destul de diverse, dar foarte multe converg spre ideea că regizorii fac „experimente” la Suceava.

Bunăoară, la „D-ale carnavalului” apare printre actori un personaj gay, despre care se spune că nu avea ce căuta în ecuaţie. „Caragiale este sacru”, este una din replicile care mi-a fost servită de mai multe ori în ideea că piesa trebuia pusă în scenă în cheie clasică.

Introducerea unui astfel de personaj comportă, din punctul meu de vedere, două comentarii. În primul rând, homosexualii fac parte din viaţa cotidiană. Sunt recunoscuţi de comunitate, nu se mai ascund şi nu sunt stigmatizaţi public cum se întâmpla cu alte ocazii.

Pe de altă parte, trebuie să ţinem cont că trăim într-o societate, cea suceveană, în care homosexualitatea este luată în derâdere, un motiv de a atinge pe cineva când vrei să-l pui la zid.

Să trecem şi la „Trei surori”, de Cehov. O altă piesă care a stârnit un val de nemulţumire. Am citit o recenzie a lui Călin Ciobotari, un critic apreciat, cel puţin aşa am înţeles, pentru că nu-s de specialitate şi nu vreau să mă pronunţ.

„Spectacolul este unul dificil, reclamă cultură teatrală sau, cel puţin, experienţă de receptare”, este punctul de vedere al lui Călin Ciobotari. Da, îi dau dreptate în ceea ce spune. Numai că, la rândul său, în materialul dedicat acestui spectacol foloseşte un limbaj extrem de dificil.

Poate am o deformaţie profesională, dar prima lecţie, mă rog, una dintre ele, a fost aceea că trebuie să scriu la ziar şi pentru cei cu patru clase şi pentru cei cu două facultăţi. Cu alte cuvinte, să găsesc o cale de mijloc.

Ori, acest lucru nu se poate spune despre recenzia lui Călin Ciobotari. Cum nu se poate spune şi despre cele două piese puse în scenă de actorii Teatrului „Matei Vişniec” Suceava la care am făcut referire.

E foarte adevărat că un public de teatru se formează în timp, în ani de zile, dar pentru a-l educa poate nu ar trebui aruncat direct în adaptări avangardiste. Există riscul de a-i pierde pe spectatori. Poate mă înşel şi poate peste câţiva ani aceste piese vor fi considerate puncte de referinţă în noua modă din teatru. Sau poate nu.

Cert este că actorii, cei mai mulţi dintre ei, vor ajunge departe. Au potenţial şi s-au adaptat viitorului, de aceea trecutul nu le poate fi străin.