Lucian AVRAMESCU

Ieri, la Sângeru, pe la orele prânzului, erau 28 de grade Celsius. Azi, în 18 octombrie, e cam la fel. Doar noaptea dă spre îngheţ, omorând cu brumă florile grădinii. Mergeam, acum un ceas, spre un magazin din Mireş, sat la doi paşi, să cumpăr ulei de drujbă, o sculă care şi-a făcut apariţia în magazia mea cu inutilităţi utile. Pilotam rabla mea pe patru roţi, uitată de istorie, când, între ultima casă de pe dreapta, din cartierul Gârleni, şi un pâlc de pădure din stânga, am remarcat, cu mersul lui de S-uri repetate, lucios ca un ţurţure argintiu, un şarpe care traversa şoseaua. Un şarpe, am zis! Șarpe în plin octombrie? Păi şerpii, când eram mic, intrau în găurile lor din pământ deodată cu ziua mea de naştere, nimerită pe 14 august. Pe 15 e Sântămăria, când se duce naibii pălăria – e şi o variantă mai deocheată, când faci ceva în pălărie pentru a lua căciula la purtat – iar şerpii se fac nevăzuţi, în ungherele lor pentru iernare. Ocolesc – sunt şofer de la 18 ani – şarpele care se mişca vioi în traversare, prin spatele sensului lui de înaintare şi-l salvez, aşa cum am salvat mereu câini, pisici. Numai că din faţă venea un mastodont cu lemne de la Buda (acolo aveau şi ai mei pădure, numai că a fost preluată de primarii din Cislău care se dau veri cu mine, neavând nimic în comun ca rubedenie, şi de cetăţenii destoinici în a fura dimpreună cu pădurarii ce nu-i al lor), iar camionul a ucis vietatea păcălită de soarele de vară. Am oprit pe dreapta. Șarpele mai mişca încă, frânt de cauciucul ca o şenilă. L-am privit de aproape. Are, pe cele două părţi ale capului, petele galbene, inconfundabile ale şarpelui de casă, sau şarpelui de apă, unul şi acelaşi. E un şarpe neotrăvitor. Pe Cricov am avut dese întâlniri cu şarpele. Copil fiind, împreună cu vărul meu Adrian Tomescu, rezultat din sora tatei, Margareta, pianistul de mai târziu şi tatăl violonistului Alexandru, am prins un şarpe şi l-am pus într-un borcan mare, cu o carte deasupra, să ne jucăm a doua zi cu el. Am adormit amândoi într-o odaie a bunicii comune, Maria Avramescu. Șarpele era blând, iar văru-meu, bucureştean, ţinea cu plăcere în palme broaşte râioase, şerpi, coropişniţe, fără tresăriri. Dimineaţa, şarpele plecase, înlăturând cartea, iar bunica, auzind isprava noastră, a convocat vecini, prinzători de şerpi, am scotocit împreună găurile din podea. Vietatea se strecurase pesemne pe uşă afară. Era vară. Vară, vară. Acum e toamnă târzie. Ce caută pe şosea bietul şarpe de casă şi de apă şi de vară? Cum de l-a păcălit încălzirea globală, că altceva nu l-a putut scoate în lumina ucigaşă?
Biet şarpe neveninos, cine în şosea te-a scos, cine mi te-a păcălit, şarpe blând şi urgisit?
Da, încălzirea globală, întreruptă de un ger veninos, e. A venit. Șarpele, vietate târâtoare înţeleaptă, nu iese din pământ toamna târziu. Înseamnă că toamna nu mai e toamnă, nu mai e la locul ei. Vara de acum a scos şerpii din pământ şi i-a împins sub roţile camioanelor cu lemne. Terra se învârte ciudat. Mor zicale cu Sfânta Maria când s-a dus naibii pălăria, iar şerpii nu mai intră în lemnul şi scorbura pământului, chemaţi afară de un soare care nu mai e al lor. Văr cu ursul polar, rămas fără banchizele care i se topesc sub brânci, şarpele de la Sângeru, de casă şi de apă, piere furat de iluzia că vremea mai e cum era.