Lucian AVRAMESCU

Toamna vine agale printre porumburi. Verdele încă domină costumaţia de vară a dealurilor. Şed pe o piatră, din a doua curte a Muzeului Pietrei, revenit acasă după preumblări la mare, cerute de fiica mea cea mică. Sunt ostenit şi relaxat totodată. Cea mai profundă acomodare cu fericirea se petrece acolo unde te-ai născut. Concediul, zisul concediu, e o alergare de la un capăt la celălalt al lumii, cazări, bâzdâcuri, ore în şir de pilotat, integrarea într-un program care nu-i al tău. Mă hodinesc abia revenit acasă.
Urmăresc jocul porumbeilor. Voiajorii se ridică înalt, cei moţaţi, jucătorii, se dau peste cap deasupra acoperişurilor de ţiglă, într-o coregrafie aeriană ameţitoare. Bibilicile cântă strident, păuniţele – nu au păun, răpus de ceva inexplicabil – imită dansul erotic al bărbatului absent. De când mă ştiu, curtea mi-a fost plină de vietăţi. Luciana, fiica-mi care-i crescută aici, a făcut un inventar şi au ieşit 253 de capete, cele mai multe ciocuri, dar sunt şi trei vaci, un viţel, un taur, o poneiţă, iepuri, câini care se răsfaţă în soarele toamnei, capre pitice, cameruneze, un berbec cu coarne răsucite şi familia lui compusă dintr-o oaie şi un miel. Mai pot înşira boturi. Copiii care vin din Bucureşti să vadă pietrele cioplite de ţărani, de la care s-a inspirat Brâncuşi, mă lasă vorbind despre arta modelării pietrei şi aleargă la animăluţe. Privindu-i cum hrănesc puii de găină sau raţele îmi amintesc acea relatare năucitoare din New York, când copiii unor şcoli au primit ca temă desenarea unei găini şi toţi au făcut-o cum o aduce mama de la supermarket, adică fără cap şi gheare. Găina sau curcanul din curtea mea sunt, şi pentru şcolarii bucureşteni, o surpriză prin adaos.
E toamnă, e lin, soarele cântă duios în tufele de pelin, îmi vine să zic, dar nu mai apuc. Ca un crivăţ, un uliu sparge pâlcul de porumbei care se odihnea deasupra unei voliere. Goana, printre coroanele nucilor, e nebună, porumbeii pleacă în patru zări. Uliul, şoim porumbar, alege un porumbel alb, din generaţiile acestui an. Îl agaţă deasupra casei vecinului şi dispare cu el peste Cricov. Alerg printre porumburi, trec un şanţ, aproximez traiectoria păsării de pradă. Am reuşit cândva să surprind pasărea care ciugulea pieptul unui porumbel viu, într-o năsadă. Ea ucide cu calicie, coborând pe pământ. Smulge hălci din pieptul cărnos al păsării care rămâne vie până îi înghite inima. Porumbelul de atunci, un voiajor solzat splendid, era încă viu. A murit acasă, câteva ore mai târziu, privindu-mă cu un ochi care se stingea. Acum am găsit, sub Jarişte, fulgii albi ai porumbelului şi urme de sânge proaspăt. Atât. Goana mea a fost zadarnică. Prădătorul îşi făcuse treaba.
Uliii sunt păsări protejate. Dacă un vânător îi aliceşte îşi pierde permisul. Porumbeii mei nu-s protejaţi. Zilnic, păsările de pradă îmi fură doi, trei. Noaptea vin dihorii, acolo unde câinii mei nu-i simt. Aflu că, fiind eu plecat la mare, şoimii, de toate speciile, au ucis metodic metaforele mele în azur, aripile cu care, neputând zbura, mă avânt în cer, dar şi orătănii ale curţii. Uliul nu atacă, mai nou, din înalt. Stă la pândă aproape, în desişul unui copac, şi smulge vietatea de pe acoperiş, care nu mai are şansa zborului. Uliii vin tot mai des deasupra gospodăriilor ţărăneşti, hoţeşte, oblic, de aproape. Cândva, la Bucureşti, am crescut ani de zile un uliu pe care l-am găsit cu aripa ruptă. E şi el o vietate. Când a murit, copiii mei cei mari azi au plâns.
Viaţă la ţară. Oraşul, mi-am zis, e ferit de păsări de pradă. Numai că în corespondenţa primită acum am găsit un plic prin care-s avertizat că Muzeul Pietrei, care-i o societate nonprofit, e dator cu nişte zeci de milioane de lei vechi, penalizări de acum mulţi ani. Atunci am angajat, pentru zilele absenţei mele de aici, ca ghid, o femeie care să explice cât de cât ce înseamnă miile de pietre adunate din harta rurală a României. Salariul i-l plăteam din salariul meu de ziarist, dar n-am mai putut şi am încheiat colaborarea, depăşit în cerinţe. Contabila, care a plecat şi ea, a uitat să plătească nişte dări la stat pe patru luni, cele cuvenite ei şi angajatei. Sumele erau mici, dar statul le-a făcut între timp uriaşe. În ani, fără ca domnul stat să-mi comunice, să mă avertizeze, s-au adunat penalizări, de trei ori cât greşeala. Am trimis o scrisoare în care am explicat că am făcut un muzeu din banii mei, intrarea e liberă, eu sunt ghid neremunerat, n-am vrut şi nu am luat bani de la minister, consiliu judeţean, UE. Pot fi iertat de amendă, fiind comisă fără ştiinţă. Aş! Statul nu crede în donaţii, în muncă în folosul culturii naţionale. Statul stă la pânda şi se repede, ca uliul. De ce n-am cerut ajutor de la stat pentru a realiza acest muzeu? Fiindcă nu vreau să-şi atârne pe gardul meu izmenele politice. Nici statul, nici componentele sale eterne sau sezoniere. Orice sprijin însemna dependenţă.
Plătesc, încă plătesc, din buzunar, penalizări pentru pasărea de pradă a statului care mă apără. Cum mă apără? Ca pe porumbei. Dându-mi cu metalicul şi hrăpăreţul lui cioc în creştet. Cineva scrie că statul face autostrăzi. O fi făcând, dar eu umblu pe poteci neasfaltate.