Lucian AVRAMESCU

Socialiştii români, transportaţi de revoluţie, cu scaune şi birouri cu tot, în capitalism, unde prosperitatea lor a cunoscut amplitudini ameţitoare, au o singură grijă. Ea e paralelă cu discursul: să nu li se ia averile. Dacă-i calci pe discurs, polemizează la infinit despre popor şi oftează la trebuinţele naţiunii pe care nu le-au împlinit decât parţial, spre deosebire de adversarii politici care nu le-au împlinit deloc. Domnul Dragnea a ordonat ca nimeni dintre social-democraţii care alcătuiesc, sub comanda sa unică, Parlamentul, Guvernul, instituţiile cu obiect de activitate şi cele fără, fiscul, regiile autonome şi loteria de stat, să nu părăsească Bucureştii. Poporul poate pleca în vacanţă. Noi, niciodată!
Mă găsesc de câteva zile la mare, nerezistând ordinelor camuflate în rugăminţi ale fiicei mele mezine, care a învăţat anul trecut să înoate şi acum doreşte prilejul unei perfecţionări în stilul brotac. Litoralul românesc, văduv de politicienii domnului Dragnea, care se prăjesc pe Coastele de Azur ale altor mări, este un furnicar înţepenit sub soarele care frige. Apa în schimb e de congelator, în proximitatea îngheţului. În zori m-am plimbat, cum fac de obicei, desculţ, pe ţărm, singur cu pescăruşii, nişte corcituri de gâşte domesticite, frumoşi în simplitate, acomodaţi cu omul căruia îi fură din sacoşă biscuitul uitat la vedere. Scoicile, scoase la ţărm de valurile puţine, etalează simetrii pe care nu le atinge niciodată genialitatea de croitorese a caselor îngâmfate de modă. Nisipul e unic şi poate fi invidiat de stâncăriile ţărmurilor greceşti sau italiene, turceşti sau malteze. Mângâie, cu delicateţea lui de mălai, talpa şi comunică un frison pe care îl interpretează ţurloaiele, scăpate din închisoarea nădragilor cu mânecă lungă. Păşind eu pe lângă ciupercile de papură, sub care la ora asta nu e nimeni, observ din dreapta, croit să-mi taie calea, un bărbat cu alură stranie, de vârstă greu de aproximat, nedefinit în expresie. S-a oprit la doi paşi de mine şi mi-a arătat, din direcţia din care venea, peste reclamele exclusiv englezeşti şi puzderia de nume exotice, din care au căzut definitiv nume ca prăvălie, terasă, cârciumă, de un autohtonism care nu mai cadrează la fason, un hotel. Al cui e ăsta? Vocea lui era tulbure, iar aşteptarea răspunsului, înfrigurată. Al lui Mazăre, zic, fără ezitare. Ştiam, din anii trecuţi că, de la peştii din lacul Siutghiol, până la anafura din biserici, totul e, direct sau indirect, al lui Mazăre. Portul şi ce-a mai rămas, m-a lămurit un alt constănţean, aparţin fratelui Băsesc, cel de la pârnaie. Alţi proprietari nu se cunosc. Al lui Mazăre e, zic, jumătate în băşcălie. Dar de ce vrei să afli? S-a răsucit pe călcâie bombănind. ”Şi ăsta tot al lui Mazăre, iar eu n-am…” N-am înţeles ce n-are, vocea lui s-a dus în nisip, dar după port nu părea să aibă averea unui socialist, ci reprezenta mai degrabă suportul ideologic, materia primă a doctrinei.
Plaja stratifică, spre prânz, ierarhii. Ies, târziu, din hotelurile de 5 stele, la orele la care medicii recomandă plecarea acasă, proprietarii limuzinelor de lux, cucoanele cu accesorii care costă cât o jumătate de apartament. Aristocraţia plajei locuieşte zone mai închise, cu pălăria umbrelelor dintr-o stofă mai acătării. Ieri am schimbat un salut acompaniat de zâmbet, din cele care camuflează sinceritatea înjurăturii, cu un domn politic eşuat la Marea Neagră. Stau puţin, zice. Avem treburi la Capitală! Şi arată în sus, muncit de-o răspundere. Şoferul, care trăsese în soarele de neevitat al parcării, maşina de culoarea stofei de ginerică, lucioasă şi închisă la ten, era şi azi în limuzină, aşteptându-şi stăpânul care, bag samă, n-a mai plecat. Omul volanului, cu salariu de la stat, la cravată, anexă necesară la o glorie şi un prestigiu politic, n-a avut îngăduinţa unei scalde pentru răcorire. Argaţii trebuie să-şi ştie locul, să muncească, aşa cum muncim şi noi, altfel ţi se suie în cap.

P.S.

Aflu că domnul Mazăre, despre care tocmai vorbirăm, a fost lovit de justiţia statului social-democrat, cu o pedeapsă cumplită de patru ani cu suspendare. Credeam că pedepsele cu suspendare (un fel de încarcerare în aer liber) se aplică pentru trei luni de pârnaie, o juma de an cel mult, să rămână ceva în catastife, în timp ce omul, după ce a ispăşit la domiciliu, lângă servitori şi nevastă (şi ăsta un alt tip de puşcărie), poate pleca în Brazilia, să zicem, să-şi împuţineze averea cu mulatrele. Pe când o condamnare, pe viaţă, cu suspendare, pentru corupţie soldată cu asasinarea economiei naţionale?