Lucian AVRAMESCU

Un bun amic s-a întors de curând din SUA, unde a fost prima oară. Să-ţi spun cum e, zice el, cu entuziasm. Nu-mi spune, fiindcă am fost! Chiar de câteva ori. Nu ştii ce-ţi spun! Și mi-a spus că americanii, ca familie, au câte trei copii, cel puţin. Toate familiile întâlnite de el, vizitate, prin fiica sa care trăieşte acolo, se legitimează astfel. ”Doi copii pentru ei şi unul pentru naţiune!” Cum adică? – mă arăt eu nedumerit. Păi doi care să-i înlocuiască, numeric, pe ei ca părinţi, pe post de capete de locuitor americane, când se duc dincolo, şi unul pentru naţiune. Adică pentru sporirea naţiunii.
Mi-am amintit că am găsit şi eu asta în Israel. Am un prieten ziarist, născut în România. Trăieşte în Ierusalim. A făcut trei copii cu două neveste. Dror, fiul de la prima nevastă, de-o seamă cu al meu, are deja cinci copii. Ceilalţi doi sunt mai mici şi nu-s preparaţi să facă. Da, dar sunt preparaţi, îmi preia el expresia, să fie patrioţi. Adică, noi nu suntem patrioţi, cei cu un copil sau fără niciunul? Cu excepţia neputinţelor explicabile, boli, probleme de sănătate, românul zdravăn fizic şi cu bani şi cu posibilităţi nu face copii din lipsă de patriotism. Din egoism.
Am citit o ştire legată de natalitatea dezastruoasă a ţării mele. Ne împuţinăm mereu. Cei mai mulţi, tineri şi de vârste medii, pleacă afară şi uită să mai revină. Am doi vecini care şi-au făcut case mari după 89 la Sângeru, lucrând, unul ca măcelar în Spania şi altul ca lucrător în broderii de fier forjat tot cam pe acolo, dar n-au mai venit să-şi termine construcţiile. Tatăl lor îi tot aşteaptă. Vin ei, zice părintele care s-a gârbovit de aşteptare. Vin, că aici s-au născut.
Băiatul mic n-a venit să-şi vadă casa croită după un model transmis pe internet, de zece ani. Vine el, murmură tată-său care apropie 70 de ani şi cară cu cârca buruienile din curţile copiilor plecaţi. Alţi români pleacă la cimitir. Suntem ţara, înţeleg, cu cea mai severă depopulare din Europa.
L-am întrebat pe prietenul meu întors cu învăţături şi înţelepciune patriotică din America dacă fiu-său, trăitor în ţară, are copii. E şi el cam de vârsta băiatului meu, care are doi copii, Alexandra, şcolăriţă, Alexandru, la grădiniţă. N-are. Știam, dar am pus întrebarea de-al naibii. Fata, americancă, despărţită de soţ, are doi copii americani. Știu româneşte, sfredelesc eu? Se descurcă. Fiică-mea vorbeşte cu ei limba maternă.
Tu zici că nu suntem patrioţi neavând copii? Da, aşa ţi-am spus şi aşa cred. Ne-am îndepărtat de iubirea de România. Americanii, evreii, poate şi alţii, fac urmaşi care să revigoreze ţara lor. Îi fac nu doar din iubire de familie, ci şi din iubire de ţară. Ți-am spus: doi copii pentru ei şi unul pentru naţiune!
Avem şi noi, i-am spus, amintindu-mi discuţia de acum câteva zile cu Gheorghe, ţigan din Sângeru, care refuză să-şi zică rom, patrioţi adevăraţi. Țiganii români, sau romii, cum le zice legea nouă în legătură cu care ei cică n-au fost consultaţi, sunt singurii patrioţi ai ţării mele. Ei se înmulţesc vertiginos, iar eu ştiu multe familii de romi care au 11 copii, aşa cum doar naţionalistul Nicolae Iorga avea. Am scris pe vremuri despre o familie de la Titu, alcătuită din 16 urmaşi care făcuseră alţi urmaşi, încât ultimul copil, în vârstă de o lună, avea nepoţi de la primii cinci fraţi şi chiar şi un strănepot de la primul.
Fata prietenului meu creşte doi copii în SUA. Ai ei. E pe cale să se mărite din nou şi va mai face. Băiatul, care-i mai mare, familist, proprietar al unei averi frumuşele, rămas în România, acasă, nu face, fiindcă nici el, nici nevastă-sa, nu au timp de pierdut cu crescut plozii. Noroc cu romii patrioţi, că altfel ne-am pustii cu totul.