Lucian AVRAMESCU

Eram june ziarist şi-mi propusesem să scriu despre o celebritate medicală din zonă. Doctorul era faimos şi prin libertatea, cam prea frustă, a dialogului său cu pacientele. Conducea o secţie de spital unde, zi şi noapte, apăreau pe lume cetăţeni care scoteau aici, între pereţii albi, primul ţipăt. Era de victorie sau de spaimă pentru ce vedeau afară? Nu ştiu! Doctorul, altfel jovial cu presa, m-a luat în atelierul lui de naşteri, mascându-mă sub un halat şi înfăşându-mi gura şi nasul cu un fel de batistă care să ţină microbii eventuali în mine. Am fost şi unde se pregăteau să nască două femei, apucate de chinurile facerii. Ce urli, fă? – s-a răstit la o gâgâlice de femeie, mai mică decât burta ei, care se zvârcolea într-un pat. Când te-ai …t ţi-a plăcut! Decontează, acum! N-o să crăpi din asta. O să crăpi niţel mai mult şi gata! Nici mă-ta n-a murit!
M-am gândit că, dincolo de brutalitatea excesiv vulgară, în chinurile prin care trecea viitoarea mamă, găsită la prima naştere, era o pedagogie a învingerii emoţiei şi o doctorie pentru psihic. Speriată de moaşa cu doctorat şi mustaţă, femeia uita de junghiuri.
Doctorul m-a chemat să continuăm interviul la el acasă. Avea un apartament de bloc cu cărţi, tablouri, unele valoroase. Mi-a arătat şi câteva reviste străine în care el iscălea articole pe domeniu, cu argumente proprii, izvorâte din experienţa lungă. Bei un whisky? Fireşte că aş fi băut, mai ales că pe vremea aia era o raritate. Gazda n-a aşteptat răspunsul meu şi a strigat după fiică-sa, aflată în altă cameră, elevă de liceu. Adu sticla aia de whisky din cămară. Repede! Fata nu mai venea. A apărut într-un târziu, spunându-i lui tătâne-său că nu o găseşte. A plecat furios doctorul şi a venit cu sticla. Dacă era o p…, o găseai imediat! Am rămas năuc. Cam mult! Era fiica lui, o adolescentă. Am aflat mai apoi că fata, crescută doar de el, mama sa dispărând de lângă soclul celebrităţii medicale a soţului, era cam de capul ei şi scăpase prin bălării. Crescuse ca o lăptucă în grădină, ca iarba, fără mângâiere şi educaţie. Aşa că nu era de mirare să …
Domnule doctor, am încercat eu timid, cum de v-aţi orientat spre ginecologie? Sunteţi un vestit doctor ginecolog! Auzi, ziaristule, despre mine să nu scrii că-s doctor ginecolog! Eu sunt doctor pizdar! Aşa ne numim noi ăştia care… şi a înşirat detalii inavuabile din nobila lui specializare. Eu, zic, nu pot să scriu aşa! Mă dă afară redactorul-şef! Da pe el cine l-a adus pe lume, barza? – şi a mai turnat un pahar. Am băgat amândoi aer în acea sticlă. Apoi am plecat. Doctorul a murit de mult, iar eu n-am cutezat niciodată să scriu reportajul respectiv.
Mi-am amintit de el aflând că un politician care înţeleg că-i doctor, ajuns parlamentar, a dat drumul, de la tribuna aleşilor neamului, la vorbe şi gesturi care nu cadrează cu altitudinea morală a colegilor din sală. Cum o fi roşit, mă gândesc, educaţia aleasă a domnului Băsescu şi cum s-o fi dilatat jena pitită în fiinţa altor domni parlamentari? Păcat! Păcat de ce? Păcat de multe.