Lucian AVRAMESCU

Astăzi au venit, din zona Bacăului, doi bărbaţi de vârstă medie să viziteze Muzeul Pietrei din Sângeru. Au bătut ceva drum. Unul dintre ei mi-a povestit despre colecţia lui de minitrovanţi, nişte pietricele pe care le-a adunat din lume şi le ţine în casă. Unele sunt din Spania. Fiecare seamănă cu ceva. Am şi eu trovanţi, o secţiune a Muzeului Pietrei pe care am numit-o ”Pietre sculptate de Dumnezeu”. Una, destul de mare, seamănă – mi-a spus un puşti din Bucureşti – cu un rege egiptean, un faraon care doarme cu mâinile pe piept. Aceeaşi piatră seamănă, pentru o doamnă profesoară venită cu un grup de copii dinspre Târgovişte, cu un elefant. A explicat poziţia vietăţii uriaşe şi le-a arătat elevilor care e spatele mamiferului şi cum ţine, între fildeşii de piatră, trompa. Aşa părea. Fiecare vizitator e un critic de artă şi un cetăţean cu intelect imaginativ.
Cei doi băcăuani m-au întrebat dacă pot aduce la Sângeru, să stea o zi între pietre, un prieten al lor, sculptor în lemn, maghiar din Târgu Mureş. Cu plăcere, am zis. Poate veni oricine, intrarea e liberă, iar eu, dacă sunt în sat, îi voi fi ghid. Pietrele şi aerul de aici îl pot vindeca, a explicat el. Cum aşa? E uşor depresiv. Pietrele vindecă, iar aici, la dumneavoastră, e raiul pietrelor. Atunci am observat că de câte ori stăruiam în a istorisi cum a ajuns o piatră dintr-un sat al ţării în curtea mea, care-i povestea ei, omul stătea cu o mână sau cu amândouă palmele pe respectiva lucrare din calcar, unele vechi de sute de ani. Am şi un fragment de coloană din perioada preromană. Cu cât pietrele sunt mai vechi, cu atât adună în ele mai multă căldură, mi-a spus el. Toate pietrele sunt vechi, am zis eu, zâmbind. Au vârsta Pământului şi a lui Dumnezeu! Da, a spus băcăoanul, dar piatra lucrată de om, mângâiată de el în vechime, adună căldură în ea de la palmele celui ce a lucrat-o şi cu cât e mai de demult acea căldură, cu atât forţa de a te vindeca e mai mare.
Am rămas pe gânduri după plecarea acestor doi vizitatori din Moldova de dincoace de Prut. Vindecă oare pietrele mele? Ce? Singurătăţi, melancolii care nu mai trec? Lumea se pregăteşte – citesc o ştire de presă –pentru  minivacanţa de Rusalii care va ţine tot cinci zile, peste mai puţin de o lună. A dispărut relaxarea (sau agitaţia?) de 1 Mai, cu lume plecată la Vama Veche şi Mamaia, cu alţii suiţi  la Sinaia, Predeal, sau în raiul mănăstiresc al nordului moldovenesc. Eu, noi, am rămas aici, într-o casă de piatră, cu clădiri anexă din piatră, cu miile de lucrări cioplite de ţărani adunate de pe unde am putut să le aflu şi să le cumpăr, dăruindu-le lumii, într-o expoziţie, zic cei mai mulţi, unică. Dealurile din preajmă sunt verzi, pământul are apă şi pompează pigmenţi de verde crud în ierburi care suie, cu relief cu tot, lângă cer. Iezii – am cinci iezi de la trei căpriţe pitice, o rasă cameruneză – sar pe pietre şi pasc raze.