Lucian AVRAMESCU

Copiii scriitorilor sunt cărţile lor. Aşa să fie? Mircea Eliade nota cu amărăciune, după ce apuseseră în el nişte prejudecăţi şi egoisme, că şi-ar dori un urmaş, dar nu se mai poate. De ce? Cele două iubite simultane, actriţa Sorana Țopa şi viitoarea-i soţie, Nina Mareş, au fost ambele fertilizate de cel ce avea să ajungă autorul monumentalei Istorii a religiilor şi pe amândouă le-a somat să avorteze, scriitorul simţindu-se incapabil să crească prunci, prestaţie sub demnitatea preocupărilor sale intelectuale. O spune chiar el mai încolo, în nişte file de jurnal în care-şi usucă lacrimile şi-şi expune rufele unei deznădejdi. În urma avortului, cea care-i ajunsese soţie, Nina, a devenit infertilă, iar cotrobăitul cu cuţitul chirurgiei prin interioarele ei a dus-o spre un cancer care a şi ucis-o. Departe de mine gândul de a-l acuza pentru dubla crimă faţă de pruncii săi şi de moartea soţiei care a derivat, probabil, din avort. Fusese o femeie pe care scrie că a iubit-o. Fac şi alţii astfel de isprăvi, fără să se automărturisească, aşa cum a făcut-o Eliade.
L-am cunoscut pe Nichita Stănescu, în împrejurări despre care am mai scris. Ne-am văzut prima oară într-un bloc din faţa Restaurantului Budapesta din Bucureşti. Eram student şi rămâneam uneori peste noapte la iubita mea de atunci, studentă şi ea. Deasupra era mai mereu un tărăboi insuportabil. Ei bine, acolo locuia, sezonier, Nichita, la iubita lui din acei ani. Trimis de a mea să bat în uşa de la 10 (noi locuiam la etajul 9) şi să fac urât, domolindu-i pe scandalagiii de la trei noaptea, m-a întâmpinat în pijama Nichita Stănescu, surâzător, blajin ca o candelă de chinovie. Intuind de ce am venit, m-a invitat înăuntru. M-am întors de-a-ndăratelea, cerând scuze pentru deranj. Nichita era frumos ca un înger, cu ochii lui senini, iar eu eram un pricăjit ajuns la uşa lui să fac pe bărbatul nervos. Nichita, însurat până la urmă cu o femeie care l-a ţinut departe cât a putut – şi n-a putut – de pătimaşa amantă Vodka, a rămas fără urmaşi. S-a stins la 50 de ani, cu un ficat care nu mai era. Cum ar fi arătat un copil al lui Nichita? Dar al lui Eminescu?
Copiii scriitorilor, ai celor care au avut îndrăzneala să lase urmaşi, nu-s mereu reuşiţi. Circulă o anecdotă cu Iorga, autor a 9 copii parcă şi al unei biblioteci uriaşe de cărţi. Întrebat de ce niciunul nu are capul lui, mintea lui enciclopedică, ar fi răspuns că nu cu capul acela i-a plămădit.
De ce mulţi mari oameni, nu neapărat de litere, fug de ideea de a lăsa vietăţi din trupul lor pe pământ? Italianul Cesare Pavese avea o defecţiune genetică, cea care l-a şi îmbrâncit în ştreang. Caragiale, care a umblat nu numai pe la iubitele lui, ci şi pe la ale altora, a comis, de bine de rău, un fiu, pe Mateiu, pe care ba l-a recunoscut, ba l-a renegat. Mateiu Caragiale a scris o carte, o singură carte, ”Craii de Curtea Veche”, densă cât un raft de opere. Capodoperă. Fizic, Bacovia a lăsat un urmaş, stins şi el, pe care l-am cunoscut într-o împrejurare. Părea o jumătate de om.
De ce mi-e dor mie de urmaşii scriitorilor, de urmaşii lor naturali, cu toate că şi cărţile lor sunt naturale şi, adeseori, vii? De ce aş vrea să întâlnesc pe străzile Ploieştilor pe fiul lui Nichita, sau fiica? Nu era obligatoriu să fie geniali, dar să fie din el, aşa cum îl ştiu, aşa cum mi-e dor de el ca de un vers nescris.
Am plecat de la drama lui Eliade. De ce se usucă în unii oameni mari, fără boală, fără o neputinţă care să-i împiedice, sensul primar al perpetuării, divinitatea castă a urmaşilor care nu sunt cărţi, ci vietăţi, aşa cum vietăţi sunt iezii alergând pe pajişti primăvara?