Lucian AVRAMESCU

Cum să moară Evgheni Evtuşenko, ştire pe care o tot citesc? Era atâta viaţă în omul ăsta şi atâta clocot în scrisul său, poezie, dramă, roman, încât părea să-i fie interzis dreptul la moarte. L-am cunoscut – nu mai ţin minte în ce an, fiindcă, asemenea lui, încurc adesea datele – la Uniunea Scriitorilor din Moscova. I-am spus despre intenţia mea de a realiza o carte de interviuri cu mari poeţi ai lumii – ”Cum înfruntă poezia sfârşitul de mileniu”. Aveam deja peste 50 de interviuri. O parte le-am publicat în SLAST, o alta e încă prin manuscrisele mele ilizibile, fiindcă niciodată n-am fost în stare să înregistrez şi să copiez de pe reportofon. M-a invitat a doua zi la orele 10.00, la casa în care locuia la Peredelkino, o pădure la 20 de kilometri de Moscova, plină de mesteceni şi case ale creatorilor ruşi. Pe aproape era şi cimitirul unde era înmormântat, între alţii, Boris Pasternak. În restaurantul Uniunii Scriitorilor mi l-a arătat pe Voznesensky, alt mare poet, cu care am schimbat câteva cuvinte. Evtuşenko părea nu doar că se ştie cu toţi, ci că ştie tot. Vorbea despre Nichita Stănescu aşa cum ar fi vorbit de un vecin de pe uliţa lui literară.
M-a primit într-o cămaşă cu pătrăţele, la o masă de brad lungă. Am tot vorbit şi am tot scris, sprijinit, acolo unde poetul vorbea ruseşte, de o tânără din Chişinău, studentă, care m-a însoţit în cele trei zile moscovite. O doamnă discretă ieşea din când în când, dintr-o laterală a odăii, să ne mai pună ceva în ceşti sau pe masă. Plecam în acea zi la Bucureşti şi puţin a lipsit să pierd avionul, fiindcă am tot sporovăit ore în şir.
Ne-am reîntâlnit la Bucureşti, în 2007 (anul mi l-a amintit Constantin Grigorie, ambasadorul nostru la Zagreb, care m-a sunat de dimineaţă la Sângeru să-mi spună că a murit Evtuşenko). A lansat o carte pe care i-a tradus-o, ca de obicei, scriitorul Ștefan Dimitriu şi i-a publicat-o editura lui Costin Diaconescu. A fost vâlvă mare în Bucureşti, inclusiv o sindrofie cu medaliere la Cotroceni unde şi-a chemat şi câţiva amici. Nu vreau să merg singur! Aşa că am înghiţit şi eu, invitat de marele poet, o vizită la Palatul prin care n-am vrut să trec în timpul mandatelor lui Băsescu. Evtuşenko a recitat poeme, în stilul lui rusesc. Dacă ar fi fost o masă acolo, se suia, ca Esenin, pe masă, să-şi cânte poemele.
Știi ce?, mi-a zis la Peredelkino. Să nu intri în politică! Să nu faci prostia asta! Eu am intrat – fusese deputat de Siberia – şi toţi se simt îndreptăţiţi să mă facă zob. Nu mai sunt poetul Evtuşenko, ci deputatul Evtuşenko! Știi ce-i asta? Ceva îngrozitor. Și ce ai făcut, l-am întrebat eu, ca deputat? Am reuşit să duc un tren cu săpun în Siberia. Asta promisesem în campanie. Satele şi cătunele – într-unul din ele se născuse – trăiau, între atâtea crize, o criză de săpun. Da, deputatul-poet promisese săpun şi, tot pisându-i pe ăia din Moscova să-i dea săpun pentru gubernia lui siberiană, a reuşit.
La Bucureşti a venit cu ultima lui nevastă, cu care avea doi băieţi, adolescenţi, şi ei de faţă la preumblările prin metropola dâmboviţeană. Ea-i cenzura cu discreţie paharul – poetul n-a făcut excese ca alţi mari condeieri ruşi, dar prudenţa era bună – şi tot privirea ei, pe care o căuta adesea, încuraja o volută oratorică sau o amenda printr-o clipire, limbaj secret dintre doi oameni care ştiu totul unul despre celălalt.
De ce a plecat în SUA şi a rămas acolo atâţia ani? Greu de priceput. Se întoarce acasă, la Peredelkino, în sicriu. Rusia lui Putin a transmis condoleanţe. Doi dintre prietenii lui din România, Nichita şi Păunescu, nu mai sunt. Îl ştia bine pe Dinescu, poet care s-a făcut, ca Rimbaud, negustor.
Am fost întrebat dacă merg la înmormântarea lui Evtuşenko. Nu merg la înmormântări de multă vreme. O parte din spiritul rus e acolo, alături de mesteceni, sub cruci şi iarbă. Am fost de două ori în viaţa mea la Moscova. Prima oară l-am cunoscut pe Evtuşenko. A doua oară, timp de două minute, ziariştii care-l însoţeau pe premierul Năstase au fost îngăduiţi în Biroul Oval de la Kremlin. Am întâlnit, de la câţiva metri, privirea lui Putin, o secundă. N-o uit. Nu avea nimic din seninul cald al privirii lui Evtuşenko. Poate că de aceea poetul s-a tras deoparte din viaţa Dumei şi a rămas, până la moarte, cu cărţile lui la care a meşterit până şi-a dat ultima suflare.