Lucian AVRAMESCU

Elena Udrea a fost şi încă este, mai puţin această sentinţă nedefinitivă, una dintre cele mai bogate, puternice şi obraznice femei din România, dacă nu cumva superlativele i s-ar nimeri la nivel continental.  A tors, cu picioarele adunate sub fund, în ultimii ani de putere absolută, pe fotoliul din biroul lui Traian Băsescu, fie primar general, fie preşedinte cu dublu mandat, de faţă, ca un scrin duios, la marile întâlniri de stat şi la marile învârteli. A fost ”oficiala”, ”prima doamnă” (nevasta de buletin, cu atitudinea ei de croitoreasă de la ţară, era scoasă în lume pentru aparenţe), mai puternică adesea şi mai fără milă în deciziile legate de banii poporului decât marele-i proteguitor. Elena Udrea, mai abitir chiar decât Elena Ceauşescu, a făcut tot ce-a avut chef în România, ani mulţi de lux, dezmăţ, chiolhan, ţoale pe care nici reginele lumii nu şi le îngăduie. Opulenţa, în comparaţie cu viaţa amărăştenilor, dintre care s-a tras, dar pe care i-a dispreţuit profund, afişând o greaţă faţă de săraci, a devenit strivitoare, dar pămpălăul i-a făcut toate voile. Cine-i pămpălăul? Nu ştiu, dar sigur ştiţi dumneavoastră.

  Ce mă uluieşte, citind comentariile cetăţeneşti, unora ale cetăţenilor comentatori din televizor, altele ale cetăţenilor care dau cu condeiul, ”formatori/ deformatori de opinie”, este bocetul pentru suferinţele năpăstuitei. Biata de ea! E o femeie tânără, zice un sociolog, respectabil, de altfel, are în faţă viitorul! Are în faţă, într-adevăr, ceva care a adus-o pe culmile dezmăţului, şi mă refer la dezmăţul financiar. Are în faţă fard din belşug, fireşte, fiindcă la fard m-am referit. Compasiunea? Este povestea cu ”bătutul duce pe nebătut”, mila pentru perversul care a jucat tontoroiul cu viaţa şi banii României. A fost făcută de Traian Băsescu ministru peste câteva ministere, ceea ce nu s-a petrecut niciodată până la ea în istoria postdecembristă, cel mai important fiind cel al banilor şi dezvoltării, iar biroul ei din Guvern era, şi ca amplasament, peste al premierului de atunci, devenit uşierul care făcea oficiile de majordom când intra adorata. Ca ministru al dezvoltării a făcut cu miliardele ţării ”tot ce i-a poftit inimioara”, pentru a-l cita tot pe marele profitor şi fraier totodată, care ar trebui să ia de trei ori cât ea.

  O bucată din România miloasă plânge pentru chinurile prin care trece cea care a batjocorit-o fără milă. Auzi, să dea şi trei milioane de euro îndărât! Ce cruzime, în ce ţară a inchiziţiei trăim! Păi trei milioane euro – îmi zice cineva – erau banii de buzunar ai Palatului Cotroceni, pe care-i gospodărea Nuţica săptămânal, să fie de ţigări şi-o petrecere de familie.

  Sunt de partea întreprinzătorilor români care-s băgaţi la puşcărie că au dat şpagă, dar dacă n-o dădeau închideau afacerea. N-au dat-o că au vrut, ci pentru că statul şi politica parazitează pe oamenii de afaceri. Sunt, de când mă ştiu, de partea femeilor. Pe Elena Udrea n-am perceput-o niciodată ca pe o femeie, ci ca pe un  bandit cu fustă, crud şi pervers. Aşa mi s-a arătat mie. Dreptul la plâns? Îl are oricine. Eu, în astă împrejurare,  stau departe de lacrimă.