Lucian AVRAMESCU

Întrebarea din titlu, pe care, ca ziarist ”ştiutor a toate”, o primesc din ce în ce mai des, mă cutremură. Fireşte că nu ştiu, iar noua religie, că ziariştii ştiu tot, e falsă. Știu, uneori, ziariştii cu ”angajamente”, iar ei ştiu ce trebuie vândut plebei.

Pe ai mei i-au luat în anii 50 ca duşmani ai poporului, cu maşina neagră. Bunicul Victor a fost turnat ca duşman al măreţului viitor de finul său Victor, întors de la Moscova cu Divizia ”Tudor Vladimirescu”, fin pe care îl introdusese în cristelniţă, în faza în care avea trei kile şi nu purta Kalaşnicov pe umăr.

Îi luau noaptea, mai ales, pe bunicul şi pe alţii ca el, pentru vina de a fi harnici şi de a nu-şi cheltui la crâşmă câştigul. Îi luau pentru o declaraţie, iar cenuşa declaraţiei, împreună cu nedescoperitul lor trup, era purtată de vânt peste pustietăţile Dobrogei.

Și totuşi, azi simt o cutremurare similară când sunt întrebat, ironic uneori, alarmat alteori, de cineva care îmi pune în piept ţeava de pistol a acestei întrebări. Pe cine mai ia? Nu ştiu pe cine mai ia.

Mă îngrozeşte, nu mă linişteşte, detaliul că ”luaţii” sunt de peste tot. Păreau că-s luaţi doar dintr-o parte. Sunt luaţi mai nou şi galbeni, şi roşii, şi neutri, şi de centru dreapta, şi de centru stânga. De ce mă îngrozeşte că-s luaţi de peste tot? Fiindcă dacă arestările sunt, cum aş vrea să cred, reale, ”pe bune” pentru rele, e jale. Hoţia e transpartinică, e peste tot, e la fiecare mahăr cu drept de a da aprobări, de a lua decizii în numele meu, de a hotărî pentru buzunarul propriu, în numele naţiei, ce şi cum. Nu înţeleg de ce-s luaţi oameni de afaceri, fiindcă nimeni nu dă şpagă politicienilor că vrea, ci pentru că altfel pune afacerea în cui.

Pe cine mai ia? Pe bunicul l-au luat ca duşman al poporului, cu toate că luptase la Mărăşeşti. L-au luat să-l pedepsească la Canal pentru că devenise, prin muncă, din ţăran fără avere, chiabur, deci bun de reeducat. Noroc că a făcut infarct şi a scăpat de şutul în burtă dat de ofiţerii miliţiei cu patru clase. Nici el nu avea multe clase, dar şi-a ţinut un jurnal până a murit, autodidact strălucit, care a luat celor patru copii ai săi câte o pianină, visând ca unul măcar să ajungă muzician. Unul a ajuns pianist, apoi fiul lui, violonist, unul a scris cărţi şi e scriitor, unul e grafician, recunoscut pe mapamond. Bunicul doar a ajuns uitare. Noroc cu pietrele de poduri din sat şi cu bisericile refăcute pe cheltuiala lui şi cu primăria donată de el ”obştii satului”, care-i poartă, în inscripţii cioplite, semnătura.

Pe cine mai ia? Văd că tot ia şi asta mă îngrozeşte. Să nu mai fie politician ajuns mahăr, cu drept de decizie asupra sărăciei generalizate şi bogăţiei rezumate, cinstit? Vreau să trăiesc într-o ţară în care nimeni să nu mai fie luat fiindcă, şmecher, prefăcând-o că o dă, fură pâinea şi laptele de la gura copiilor. Părând prea puţin, le fură viaţa, viitorul, demnitatea.

Pe mine nu mă sperie că-s luaţi dintr-o parte, ci mă sperie că-s luaţi de peste tot. Și mă mai sperie dispariţia înceată şi sigură a întreprinzătorilor români, nevoiţi să supravieţuiască într-o lume în care cel cu semnătura, bugetar care n-a avut în viaţa lui un salariat, e mai bogat ca afaceristul obligat să dea şpagă.