Lucian AVRAMESCU

Doi tineri ţărani, din acelaşi sat, sunt la oaste, învaţă pasul de front şi trasul cu puşca în ţinte de carton care nu ripostează. Învaţă ierarhie şi se acomodează cu ideea că ordinul se execută, nu se discută.

Unul dintre ei primeşte o permisie de trei zile şi pleacă acasă. "Mă", zice consăteanul lui, niţel invidios, "treci şi pe la ai mei şi vezi şi tu dacă e bine pe acolo".
Se întoarce camaradul de arme după trei zile. "Ai trecut şi pe la ai mei?" "Trecut!" "Și?" "E bine, mă, e bine, doar că ţi-a murit câinele". "Cum?", zice ălălalt, îndoit de parcă i-a vârât inamicul o baionetă în burtă, "Azorel, pe care l-am crescut eu, care era cel mai …Cum să moară, mă, Azorel?" "A murit", zice ălălalt, ca un ziarist care relatează şi bune, şi rele cu acelaşi ton, „de la grajd, când a ars vaca. Știi că era câine săritor. A intrat să rupă lanţul vacii, dar a ars şi el cu toate animalele, cu grajd cu tot." "Dar de ce a luat foc grajdul?" "De la lumânare". "Care lumânare, că nu aprindem lumânări în grajd?" "Nu în grajd, focul s-a întins din casă, de lângă sicriul mă-tii, că a căzut lumânarea şi, nefiind nimeni pe acolo, a luat foc perdeaua, acoperişul şi de la casă, na, s-a dus focul".
Oşteanul rămas în cazarmă, departe de ai lui, mai are puterea să întrebe cum de s-a prăpădit buna lui maică de-i dăduse viaţă şi-l iubise ca pe sufletul ei. Aşa află că n-a suportat decesul soţului, supărat pentru fiică. "Soră-ta a rămas", povesteşte mesagerul întors de la faţa locului, "borţoasă, îl ştii p-ăla din deal cu care se mai pupa după şură, n-a vrut s-o ia şi biata fată s-a aruncat în fântână".
Deci, recapitulând, totul era bine acasă, numai că i-a murit câinele. Uneori, acest gen de relatare e valabil şi pentru presa de aici şi de aiurea care poate îngropa un subiect, sau îl umflă ca pe un balon roz, pus ca steag peste o movilă confecţionată, de obicei, din argilă politică.
Am un prieten, în America, plecat după mineriade şi măcelul din Piaţa Universităţii, arhitect. "Ce e pe acasă?", mă întreabă telefonic. "Ce să fie, Radule, e bine! E un pic ger, eu m-am mutat trei sferturi din lună la ţară, cum ştii. Satul s-a cam rărit, lumea e plecată, nu aşa departe ca tine, mai pe aici prin Italia, prin Germania, prin Spania. Toţi care au plecat au uitat să se întoarcă, dar e bine. Din casele lor nu iese fum pe horn, iar porţile-s legate cu sârme care au ruginit. Frunzele au căzut din stejari şi pădurea e ca un pieptene. Te uiţi printre copaci şi vezi ciuta odihnindu-se sub lună. Peisajul e o minunăţie, dealurile spre Istriţa, unde a fost găsită Cloşca aia cu Puii de Aur, nu mai au vii, ci doar mărăcinişuri, dar arată ca-n vederile cu peisaje neumblate de om. Acum bate clopotul la Sângeru că s-a mai prăpădit o babă din Gârleni. Acasă e frumos. Vino şi tu cât mai găseşti pe cineva, fiindcă ne rărim. La televizor vorbeşte un tânăr doctor sirian despre fertilizarea in vitro, deştept băiat. Ieri a vorbit altul, că-i o emisiune medicală dimineaţa, cam stâlcit, n-am înţeles de unde vine, dar e bine că mai e câte unul aici, fiindcă prin clinici şi spitale bate vântul. Politica? E bine şi cu politica. Câştigă tot ăi din duminica orbului, cum îi ziceai tu când ai plecat, patrioţii de-i ştii, numai că acum vor avea un procent mai consistent. Ho, nu te revolta, că nu te-am ars cu ceară! Se poate şi mai mult de 70 la sută? Se poate. La noi – văd că ai uitat – totul e posibil. Ai câine, uitasem să te întreb, că aici, acasă, aveai?" Americanul zice că are. "Să-l ţii sănătos"! – am mai apucat să spun, fiindcă s-a întrerupt legătura.