Alina MIHĂESCU

Există veşti proaste şi veşti proaste. Cu unele ne descurcăm, fie că găsim soluţia necesară, fie că se rezolvă de la sine, cu altele însă, nu. Aproape că nici timpul nu e în stare să le facă uitate. Mai ales că există unii care, periodic, ne tot aduc aminte. Evident, nu mesagerul e de vină, nici cel care monitorizează situaţia şi face statistici sumbre, ci noi, responsabilii, noi, cei care am creat problema, o ştim, ne deranjează, dar insistăm să mergem pe acelaşi drum. Pentru că facem ceea ce facem şi suntem cum suntem, aproape jumătate, mai precis 46,8% dintre copiii României sunt expuşi riscului de sărăcie. Aşa se cheamă în termeni tehnici şi bruxelezi starea în care cresc un sfert dintre copiii Uniunii Europene, culmea, cea mai prosperă zonă din această parte a lumii. Mai mult de un copil din patru este expus riscului sărăciei sau excluziunii sociale în Uniunea Europeană. Aşa arată Oficiul european pentru statistică, într-un clasament dominat, deloc surprinzător, de România, care „performează”, atingând aproape dublul mediei comunitare. Datele corespund anului 2015 şi vizează toate cele 28 de state membre, iar riscul de sărăcie se traduce prin faptul că aceşti copii trăiesc în privaţiune materială severă sau în familii cu o foarte slabă intensitate a muncii. Noi mai numim asta sărăcie asistată social. Dar sărăcia are consecinţe mult mai grave. Aceşti copii nu sunt doar privaţi de bunuri materiale, de educaţie, de îngrijire medicală sau pur şi simplu de atenţie. Ei sunt primele ţinte ale abuzatorilor de tot felul. La sfârşitul lunii septembrie, Consiliul Europei a cerut României să facă mai multe eforturi pentru combaterea traficului de copii, în condiţiile în care tot mai mulţi devin victime. Nu mi se pare că am făcut ceva. Nici România ca stat, nici fiecare dintre noi (vorbind, desigur, în nume personal). Nu pentru că ar trebui să dăm ascultare unor instituţii europene care numără sec victime, ci pentru că această situaţie durează de prea mult timp, se schimbă mult prea lent, copiii cresc şi-i pierdem. De fapt, ne pierdem. E vremea să încercăm poate altceva, să facem altfel decât până acum, doar, doar ne-om regăsi puţin în copiii noştri.