Florin HAIDAMAC

Ploaie parşivă care ți se prelinge în suflet. În gânduri. Uneori chiar în tapițeria aşa-zisei mașini cu care faci naveta. De când te știi ai fost pe drumuri. Vremea nu te mai impresionează. E doar un accesoriu al vieții tale.

E frig. Dimineață. Ea e bolnavă. Are tensiune, diabet, cataractă și un început de ciroză. Necazuri care vin la bătrânețe. De parcă nu e suficient că ești neputincios și singur. E obligatoriu să mai și suferi fizic. De ieri a rămas fără medicamente. Azi merge la dispensar după rețetă. Speră doar să nu o certe doctorul. I-a spus să vină cu 2-3 zile înainte de a se termina medicamentele, dar ea s-a luat cu treaba și a uitat.

Deschide poarta. Aerul tare al dimineții îi face bine. Pornește încet spre centrul satului. Cu o botă într-o mână. Nu contează că plouă. A făcut războiul. Nu se teme de câțiva stropi. Nu a făcut ea aprindere la plămâni în lagăr la ruşi. Doar nu o să facă acum.

Ajungi la cabinet. Parchezi sicriul pe roţi chiar în faţă. Multă lume îți vede mașina și știe că ai venit. Îți iei geanta cu laptopul. Te oprești câteva minute în faţa dispensarului. Să termini ţigara şi să respiri ploaia. Îți place. Te uiți, ca în fiecare dimineață, la ușa la care îți lași problemele personale. Nu îţi mai aparții după ce intri. Mecanismul ăsta funcționează de ani de zile. Deschizi calculatorul după ce în prealabil ai cablat orice mufă disponibilă. Ai răbdare. Știi că se deschide greu. Ce să faci? Lucrezi cu ce îți poți permite. Te uiți pe ecran. Zâmbești amar. Off-line. Nu vei lucra azi.

Drumul a fost lung, dar ea s-a întâlnit cu o vecină care avea treabă la poştă. Au mers împreună o vreme. A început să simtă stropii reci. Şi acele din picioare. Nu a mâncat nimic. Ca să își ia diabetul la cabinet. Are doctorul aparat. Intră. E bucuroasă că nu e nimeni la ușă. Nu e coadă. Poate să stea un pic să se odihnească. Să își tragă răsuflarea.

Obosit și frustrat deschizi ușa. Să vezi dacă e cineva pe sală. Vezi o bunică. O știi. Se uită la tine. Tu la ea. Doi ochi albaştri înconjurați de riduri. Doi ochi care au văzut multe începuturi. Şi multe sfârşituri. Știi de ce are nevoie. Te întristezi. Te citește.

- Nu merge nimic, domn doctor, nu?

- Nu bunică, nimic.

- Vin mâine.

- Nu. Rămâi la consultaţie. Abia ai venit. Unde să pleci?

O iei în cabinet. Îi faci examenul clinic și constați că e stabilă. Te bucuri. Lucrezi în sistemul ăsta de 14 ani. Știi că una se spune și alta e realitatea. Niciun pacient nu va primi vreo reţetă atât timp cât sistemul este blocat.

- Nu mai ai pastile, bunică, aşa e?

Nu răspunde. Nu insiști. Cauți în dulapul tău. Acolo ai medicamente pe care ți le-au trimis câțiva din cei care te citesc. Găsești ce-i trebuie.

- Pe câteva zile, bunică. Până își revine sistemul.

Îți mulțumește. Pleacă. Prin ploaie. Pe drumul lung către casă. Mai greu acum, că e la deal.

Fiecare pacient e o poveste. Nu un număr. Nu un caz. O poveste de viaţă. Cu speranțe. Cu bucurii. Cu suferință. Cu dorințe. Cu ochi albaştri înconjuraţi de riduri.