Lucian AVRAMESCU

Aseară m-a sunat doamna Doina Boriceanu, scriitoare din București. A trăit o vreme în țări exotice, unde soțul său, doctorul Boriceanu, pe care-l cunosc direct, a muncit să vindece băștinașii, cu o devoțiune rară, de maladii diverse. Soția, o vreme cadru universitar filolog, a descoperit bucuria de a scrie și a comis, în cele îndepărtate lumi, cărți notabile de proză și călătorie. Acum, returnată în capitala noastră de pe Dâmbovița, trăiește uimiri și nedumeriri. O aleg pe cea care a intrigat-o cel mai tare. Editura care i-a așezat între coperți ultima carte, de poezie de astă dată, nu i-o difuzează în librării, cu o rea-voință greu de înțeles. Și-a căutat personal cartea și nimeni nu auzise de ea, ba unele negustorese, care vând în paralel geamantane, poșete de piele și odicoloane, s-au mirat cu un zâmbet disprețuitor-imbecil de întrebare. Un fel de – ”Ești nebună, cucoană, noi nu ținem cărți de poezie!”

Doamnă, am zis, nu-i vinovată editura și degeaba îmi cereți numele alteia, ”serioasă”, cu contracte de difuzare a cărților, mai ales de poezie, cu marii difuzori. Librăriile, cele mai multe, refuză cărțile de poezie, iar unele refuză cărțile de tot, adaptându-și din mers profilul la o rentabilitate care să le asigure supraviețuirea. Nu vă mirați să găsiți în locul Librăriei ”Sadoveanu”, de pe Magheru, unde v-ați lansat cândva o carte, un magazin de rochii, iar în alta, mirosul de grătar al unei shaormerii. Generația tânără, cu, desigur, excepții, care există spre a confirma regula, nu mai citește decât pozele din tabletă și mesajele din smartphone.
Firește că am dezamăgit-o pe doamna Boriceanu, revoltată de o realitate pe care refuză s-o accepte. Mi-a povestit că, în urmă cu o săptămână doar, a dăruit ultima ei carte femeii care face curățenie pe scară. Nu uit gestul, mi-a spus ea, de a-i mângâia coperțile și de a o strânge, ca pe un dar rar, la piept. Voi citi, a spus angajata de pe scară, fiecare rând cu drag și luare aminte. M-am gândit, fără s-o spun, că după revoluție, am avut un caz la Timișoara cu o femeie angajată, având două licențe încheiate la universități de stat și un masterat, femeie de serviciu la o școală și de pe acest post a și ieșit la pensie. O fi fost aceea?
Am regretat, după încheierea convorbirii, că de aici, de la Sângeru, unde m-am retras între exponatele mele din Muzeul Pietrei și pădurile care suflă încă ozon peste acoperișuri și oameni, nu i-am transmis un mesaj încurajator doamnei Boriceanu. Rămas cu telefonul în mână, mut și inutil ca o rădașcă moartă (telefonul meu e arheologic, n-are touch, iar pe cele pe care le-am primit cadou, moderne, de la prieteni îngroziți că mă aflu în întârziere cu epoca, le-am făcut mai departe cadou), mi-am amintit amuzat un banc vechi. Un înalt inspector sosește în control la o primărie rurală unde găsește la post doar femeia de serviciu, în exercițiul măturii. Unde-i primarul? – se rățoiește el, găsind ușa respectivului încuiată. La căminul cultural, răspunde liniștită femeia de serviciu. – Și ce dracu face acolo? – Învață engleză! –Viceprimarul? – E la căminul cultural. – Și ăsta ce caută de dimineață la cămin? – E la lecția de engleză! Și tot așa cu secretarul primăriei, cu angajata de la cadastru, cu notarul. – Dar dumneata, întreabă exasperat inspectorul, de ce nu ești la căminul cultural? – I speak english! – răspunde femeia, văzându-și de mătură.
Am zâmbit singur, nițel amar. Nu m-a văzut nimeni. Ai mei erau cu treburi prin curte, iar fiica cea mică, Luciana, își făcea lecțiile la ”mate”, în odaia de alături.