Lucian AVRAMESCU

”Dumnezeu a făcut pe om, şi l-a nimerit, omul l-a făcut pe Dumnezeu, şi nu l-a nimerit”. Stranii şi aproape dureroase cuvinte iscălite de diaconul bisericesc Tudor Arghezi şi de magicianul de slove cu acelaşi nume. Da, în contrapartidă, omul l-a meşterit pe Dumnezeu, cum i l-a arătat închipuirea lui vremelnică. Pentru cei mai mulţi, Cel din Ceruri, nearătat decât în viziunile ciobanului din Maglavit, e făcut din lut omenesc, are barbă albă, ceea ce ar însemna că şi peste el trece timpul şi îmbătrâneşte, nu mai e tânăr ca la facerea lumii şi nici chipeş ca atunci când îşi plămădea, din ţărâna închipuirii lui cereşti, un fiu pe care l-a lăsat în voia crucificatorilor. Proiectul Dumnezeu, în mintea şi plămada omului, n-a prea ieşit, zice scriitorul trecut în tinereţe prin viaţa chiliilor. Creatorul mic de pe pământ nu e pe potriva creatorului mare din cer, avantajat că nu a avut modele şi a zburdat cu închipuirea pe unde a vrut. Omul s-a uitat în oglindă şi s-a pus în icoane cu aura adaos deasupra unui cap care închipuie şi face destule rele, ca să nu zic drăcării.

De ce e Dumnezeu dependent de facerea prin om? Fiindcă altfel nu era. În sfertul de lume nereligios, sau care face plecăciuni în faţa unor vaci sau scorburi de copac, Dumnezeul atletic din tavanul Capelei Sixtine nu era, fiindcă n-a fost închipuit ca atare. Raiul, zice-se, pentru creştinii din iurte, trăitori între pereţi de gheaţă, e reprezentat ca o zonă cu izbe încălzite. Noi îl vedem ca o livadă înflorită, prin care zburdă iezi îngereşti şi ciugulesc rouă păsărele cu penaj auriu.

Dumnezeu e atotputernic şi atotştiutor, zice cartea de învăţătură. Ponegritorii întreabă, strecurând capcane, dacă, atotputernic fiind, ştie să facă o piatră pe care el însuşi să n-o poată ridica? Dacă da, e atotştiutor, dar nu mai e atotputernic şi invers.

”Dumnezeu a făcut pe om, şi l-a nimerit, omul l-a făcut pe Dumnezeu, şi nu l-a nimerit”, scrie Arghezi care a fost o vreme jumătate popă. De ce nu suntem noi în stare să-l clădim pe Dumnezeu, iar diletantismul nostru aici atinge cotele supreme? Cum e Dumnezeu, nearătatul? E ca iarba, ca vântul, ca oceanul nemărginit, fiindcă eu nu mi-l pot închipui ca pe vecinul împovărat de ani de alături, bărbos şi prigonit de nevasta care nu mai găseşte în el nicio atracţie? Stă Dumnezeu pe pogonul de cer de deasupra-mi, cu contabilul Petru alături, numărând obosit păcatele a şapte miliarde de ticăloşi pe minut, sau e chiar cerul, văzduhul, cuvânt care adună laolaltă văzul şi duhul tăriilor fără margini?