Lucian AVRAMESCU

Sugeram acum câteva zile să nu mai bocim prin comunicate şi exprimări de condoleanţe, acompaniind de la distanţă tragedia italiană, şi să întreprindem ceva la faţa locului. Să trimitem, gândeam eu, un batalion care se bate pe teatrele de război ale lumii, câteva zile în Italia, cu misiunea de a da la o parte lespezile clădirilor care strivesc oameni încă vii. Acum e prea târziu. Guvernul, observ, a decis să trimită nişte ajutoare financiare celor năpăstuiţi – orfani, mai ales, şi a trimis o ministresă la funeralii. Apoi a mers şi premierul Cioloş. E bine. Dar ca orice ştire pozitivă, trece neobservată. Se vede în schimb – presa italiană a agăţat deja subiectul şi-l toacă – o jegoşenie nenorocită: doi români au fost prinşi jefuind cadavre, furând din clădirile pustiite de viaţă, devenite cimitir. I-au prins carabinierii. Doi ROMÂNI, singurii veniţi nu să ajute, ci să jefuiască.

De ce s-a oprit presa italiană la o astfel de ştire, ignorând munca altor români din Peninsulă, care au muncit cot la cot cu echipele de salvare? Pentru că ştire de presă nu este când un câine muşcă un om, ci un om muşcă patrupedul. Cine-s cei doi tâlhari? Nu ştim încă. Vom afla curând fiindcă subiectul nu va fi iertat uşor. ”Sunt ţigani”, îmi spune amicul meu, dascălul de ţară. Nu garantez. Și chiar dacă etnic ar fi aşa, nu schimbă cu mare brânză lucrurile, scoţându-le din abject. Abjectul tronează, e cu remanenţă puternică, nu iese la spălat cu detergentul unei fapte opuse, iar românii, indiferent de accent şi pigment, se aleg iar cu anatema hoţiei mai presus de orice, de viaţă şi de moarte.

În timpul bombardamentelor asupra Bucureştilor, în al doilea război mare, bande bine organizate furau din casele atinse de focul aerian şi atacau bătrânii sub camuflajul impus. Pe întuneric se petreceau jafuri şi crime.

 De curând, acum doi, trei ani, la Craiova, în centrul municipiului, câţiva inşi, sub aparenţa de a acorda primul ajutor unei persoane căzute pe caldarâm, o buzunăreau. Unde se petrecea asta? Într-un film horror? Nu, în blânda şi mioritica noastră republică democrată. De ce au ajuns la furat acei doi nenorociţi printre cadavre, în Italia, ţară care a concentrat în aceste zile o bună parte din tragedia lumii? Ce inimă au, dacă au, ce viaţă, ce educaţie, din ce caverne vin? Și de ce, Dumnezeule, s-au nimerit din România, fiindcă ăia doi sunt, evident, români, indiferent de etnie?