Alina MIHĂESCU

<Nimeni nu-i profet în ţara lui> a devenit un principiu, aşa că nu se dezminte. Se aplică la oameni şi la fapte deopotrivă. Bine însă că se aplică. Unul dintre cele mai frumoase şi valoroase monumente de arhitectură din judeţul Suceava este Cazinoul din Vatra Dornei. Din păcate, starea de degradare este atât de avansată încât nu ştiu, zău, cât mai valorează bijuteria faimoasă cândva, la începutul secolului XX, în această parte a Europei. Un litigiu între municipalitatea Vatra Dornei şi Biserica Ortodoxă este piatra de moară atârnată de gâtul celui ce ar putea fi salvatorul oraşului-staţiune. Nefiind clar cine este proprietarul clădirii, nimeni nu face nimic să o consolideze. Toţi o vor, nimeni n-o îngrijeşte. Şi totuşi, la mijloc sunt nişte oameni, pentru că, mă gândesc, dacă s-ar dori cu adevărat, Cazinoul din Vatra Dornei ar putea redeveni ceea ce-a fost odată. Greu de crezut că nu se înţelege cât rău face această tergiversare unei clădiri monument istoric care se îndreaptă astfel, vertiginos, spre dispariţie. Dar, pentru că sunt în cunoştinţă de cauză, nişte tineri arhitecţi şi nişte tineri ong-işti s-au gândit că n-ar fi rău dacă totuşi ar face mai multă vâlvă pe lângă ruinele de pe malul Dornei, doar, doar atenţia opiniei publice se va ascuţi, iar liniştea aşezată peste dărâmături va fi înlocuită de zgomotul unui şantier de restaurare. Aceşti oameni cu iniţiativă şi expertiză în arhitectură vin tocmai de la Cluj, s-au alăturat altor câţiva tineri, care chiar îşi iubesc oraşul, de la Asociaţia Redescoperă Vatra Dornei şi Asociaţia Kilometrul 0 şi au pus la punct Festivalul Dorna Art, o ediţie sub titlul „Tot ce-i vechi şi ce e nou”. Vor organiza practic, între 29 şi 31 iulie, în grădina Cazinoului, tot felul de activităţi culturale, sportive şi de divertisment, totul pentru a atrage atenţia asupra clădirilor istorice din Vatra Dornei ce ar merita redate comunităţii ca spaţii culturale. Căci printre altele fie spus, Cazinoul nu este singurul monument arhitectural al Dornei. Să recunoaştem, oraşul staţiune cândva vedetă a Orientalilor este aproape mort. Abia răsuflă. Localnicii sunt probabil la fel, dacă a fost nevoie de nişte clujeni care să ia atitudine. Nu-i cazul să ne simţim lezaţi în mândrie, dimpotrivă: să ne lăsăm mai degrabă animaţi de modul lor de-a acţiona, să ne dezmorţim şi să cerem să ni se respecte dreptul la un oraş îngrijit, frumos şi mic burghez, de care ne pasă şi pe care-l respectăm. Cu responsabilitate pe de o parte şi Doamne ajută pe de alta, poate rezolvăm şi cu litigiul, aşa încât oamenii să iasă câştigători.