Lucian AVRAMESCU

Ba da, am răspuns aproape mecanic. Și de ce ţi-e dor mai mult, de teatru, de operă, de plimbările în Cişmigiu? Mă chestiona, azi, într-o zi mai relaxată, profesorul de ţară, pensionar al şcolii, dar activ în cârcoteli politice de când îl ştiu, la Sângeru. I-ar da afară mereu pe toţi, de la preşedinte până la ultimul directoraş de agenţii ale statului, ocupate cu păpatul banilor. Și asta, cu datul afară, e din vremea lui Iliescu, a trecut prin Constantinescu, s-a inflamat rău în vremurile duble ale lui Băsescu şi acum e pe cale să se aprindă iar, la Iohannis. N-a plăcut pe nimeni şi, de cele mai multe ori, i-am ţinut isonul. A venit să-şi bea cu mine cafeaua. Ce i-a venit să-mi pună o întrebare aşa blândă, despre cum mi-e mie dor – dacă-mi e! – de Bucureşti. Nu mi-e dor de nimic din astea. Mi-e dor de târgul de vechituri unde se vând cărţi, biblioteci întregi, pe degeaba. De acolo am cumpărat două pendule vechi, austriece, cu încrustări ciudate pe cutie, o icoană pe lemn ruptă în două, pe care am lipit-o acasă, din acest motiv n-o cumpăra nimeni, şi o ladă ţărănească de zestre, frumoasă ca o bijuterie antică. Mi-am mai cumpărat câteva mii de cărţi, fiindcă bibliotecile vechi le-am lăsat copiilor mei bucureşteni. Acolo îl întâlneam, duminica, pe profesorul Eduard Apetrei, pasionat de artă şi de lucruri vechi care au semnificaţii în ereditatea noastră culturală. Umbla singur prin târgul care se afla în sectorul 2, la ieşirea spre Pantelimon, între nişte terenuri de futbol şi marginea de blocuri a cartierului. Primarul Onţanu l-a desfiinţat între timp, găsindu-l nepotrivit cu alura occidentală pe care se lăuda c-o imprimă sectorului. Înţeleg că primarul e pe drumul spre pârnaie acum, nu din motive de târguri de vechituri, anemice în pretenţiile lui financiare, ci din altele, mai stilate. În târgul ăla, cea mai  avantajoasă afacere pentru un iubitor de cărţi era scoaterea la vânzare, uneori din camioane, a unor biblioteci care, cândva, făcuseră fala unor case. Erau vândute pe nimic, ca hainele purtate, chiar mai cu dispreţ. Cumpărau puţini, iar preţul unei cărţi de valoare, din ediţii de lux, cobora la 0,5 lei. Am găsit, dacă iau mai multe, zece cărţi la leu, iar unul, la spartul târgului, a găsit prea costisitor să le mai transporte acasă, abandonându-le măturilor primăriei. Comerţul cu cărţi, păgubos, însoţeşte şi-n târgul de la Ploieşti negustoria de cuie, piuliţe, haine uzate, încălţări scâlciate, gramofoane fără pâlnie, picupuri care nu mai au întrebuinţare, păpuşi fără o mână, zdrenţe. E o lume săracă şi veselă, refugiată într-o iluzie de negustorie. Marile magazine i-au refuzat ca proprietari, iar acum nu-i acceptă nici în calitatea comună de cumpărători. Târgul săptămânal de vechituri face parte dintr-o iluzie şi tămăduieşte social neputinţe. Desfiinţându-l din Bucureşti sau gonindu-l în cine ştie ce spaţiu de betoane unde negustorul care-şi întindea marfa  pe un ziar aşezat în ţărână nu plătea nimic, l-a desfiinţat şi pe el. Ca – nu-i aşa?! – comersant. Păi cum să plătească primăriei o taxă mai mare decât cei cinci lei pe care îi lua după o zi de joacă de-a negustoria? Au desfiinţat, procopsiţii noştri edili, nu comerţul sărăciei, ci au omorât o ultimă iluzie a capitalismului primitiv.

De operă mi-e dor. Ultima oară, ajuns la Bucureşti, mi-am dus copila şi consoarta la o reprezentaţie a operei pe care o ştiam. Mergând la teatru am avut ghinionul, păcălit de o reclamă şi de un nume sonor de pe afiş, să asist la o porcărie în care dezbrăcarea în pielea goală a actorilor a devenit  ceea ce ţine vânzările în picioare, la concurenţă cu barurile cu striptis. Sigur că mi-e dor de studenţiile mele bucureştene, de străzi şi adrese, de perdele sub care am învăţat alfabetul candorii. Trec pe lângă atelierul de pictură al lui Șerfi, de care mă leagă o viaţă, o altă viaţă parcă. La subsol era atelierul de sculptură al sasului Ingo Glass şi cuptorul lui ceramic. Azi e cel mai mare artist plastic al Germaniei. Mă trimiteau să le cumpăr vin şi eu, puşti, căscam gura la dialogul clasicilor în viaţă ai literaturii şi la  atâţia artişti şi cărturari monumentali pe care mi-i amintesc strivind lacrimi în colţul ochilor. Cum  să nu-mi fie dor de Bucureşti? Mi-e! Dar în felul meu.