Lucian AVRAMESCU

Soarta de a scrie aici, săptămânal, mă obligă să mă întorc la un subiect mai alarmant decât coregrafia retragerii sau apariţiei unor candidaţi la primăria Capitalei. Gimnastica artistică împărtăşeşte soarta prazului, iată subiectul greu şi tragic aproape care nu-mi dă pace. Importăm praz din Egipt. Deocamdată nici ruşii şi nici chinezii nu-s dispuşi să vândă României nadiicomăneci gata preparate în pepinierele lor. Pepiniera noastră, neirigată la timp şi neudată deloc, s-a ofilit, iar acum s-a uscat cu totul. Echipa de gimnastică feminină a României a sucombat în precalificări. E, după aversele repetate de medalii, la aproape toate olimpiadele lumii, care au curs peste noi o jumătate de secol, prima oară când România nu participă, nu se califică la Olimpiadă. Presa se agită, comentatorii urlă, chibiţii dau cu căciula de pereţi, dacă nu cu capul. Eu zic să judecăm lucrurile în rânduiala învăţată în aceşti ani. Citeam acum un an cred delaraţia unui ambasador occidental la Bucureşti, care se întreba, uluit, dacă nu cumva suntem căzuţi, noi românii, în cap. Să aveţi, zicea el, resurse de pământ cât pentru a hrăni toată Europa şi să importaţi mere din Polonia, struguri din Turcia, praz din Egipt, usturoi din China, să lăsaţi de izbelişte o avere pe care alţii o râvnesc, murind săraci într-o ţară bogată?! Păi trebuie să fiţi căzuţi în cap! Cam aşa zicea, la Bucureşti, în faţa unei asistenţe autohtone care căsca, acel ambasador. Mă rog, cam aşa, fiindcă nu am la îndemână textul. Ce să ne mai agităm şi cu gimnastica? E cum s-a întâmplat cu prazul şi cu celelalte. De ce, striga doamna Bitang, antrenoare, într-o emisiune tv matinală, nu ne ţinem antrenorii în ţară, fiindcă avem, dar aproape toţi cei buni antrenează afară? Păi, de-aia! Eu cred că şi prazul importat este cultivat, pe malurile Nilului, de consătenii lui nea Mărin din Băileşti, plătiţi cu ziua de musulmani. Plecaţi afară sunt toţi cei apţi de muncă, inclusiv mamele posibilelor viitoare gimnaste. 

    Da, importăm mere poloneze, dar pomii sunt tăiaţi pentru rodire de pălmaşi din Maramureş sau Prahova, aşa cum Spania îşi plantează căpşunile cu românaşi, deprinşi să trudească în forma cobiliţă. Tot ”căpşunarii români” – teribilă poreclă schimbată în renume! – recoltează miile de hectare cultivate cu aromata vietate vegetală a grădinilor, aplecaţi ca nişte negri în plantaţiile americane de bumbac din vremea lui George Washington. De ce nu mai avem Nadii Comăneci în ţară? Fiindcă nimeni din această ţară nu mai dă o para chioară pe această ţară. Patriotismul, la păturile înalte, a murit. Burjuii sportului, ca şi burjuii politicii fac averi groase pentru ei şi atât. Din acest motiv drama gimnasticii artistice a fost precedată de drama combinatelor chimice şi siderurgice şi, nu la urmă de tot, de drama prazului.

    Ce ne lipseşte, întreabă un reporter, iar preşedintele federaţiei de gimnastici răspunde înghiontit în toate felurile, cu un debit verbal ca al gârlei din spatele casei mele. Dacă nu-l întrerupi vorbeşte până mâine, curge cu peturi plutitoare şi scame de argument caraghioase dar ferme, o săptămână. Ţara care a curentat, prin dansul între stele al Nadiei, panourile neînvăţate cu nota zece la Montreal, nu mai e nici măcar participant la Olimpiada de la Rio, darămite pe podium! Fetele au făcut gâlci, aud un argument, au răcit în această perioadă, unele au avut, mă rog, ghinionul ciclului în ziua întrecerii. Hai, măi, băieţi! Daţi-o dracului! Gâlci a făcut politica României faţă de sine. La ciclu e întruna politica României, inaptă să se sforţeze pentru gloria sa şi prestigiul său şi bunăstarea ei sufletească. De ce sufletească? Fiindcă gimnastica asta de Nadii în serie a cultivat un orgoliu naţional nemărginit şi a ţinut de foame. Acum ni s-a luat, ne-am luat singuri, şi acest supliment nutritiv pentru bătăile inimii.

   Măi românilor, sunteţi căzuţi în cap, se întreba acel ambasador, mirat peste putinţa lui de a pricepe cum de suntem atât de, cum să zic pentru a echivala căderea în cap, imbecili? Ce se petrece cu voi că mi-e milă şi nu vă pricep? Nu păstraţi nimic din ce aţi fost, nu investiţi nimic în ce părea durabil. De ce? Da, îl exportăm curând şi pe Mihai Viteazul, istoria e anulată din şcoli, iar prazul se cultivă pentru Bucureşti lângă Cairo. Limba română se vorbeşte rar şi prost, iar cei care o ştiu bine se jenează s-o utilizeze. Mamele românce vorbesc afară cu plozii lor limba ţării gazdă pentru a nu-şi mutila copiii cu o reminiscenţă de arheologie naţională şi rar sau niciodată limba maternă. Aşa că mai puţină gălăgie cu gimnastica. E în logica lucrurilor. E ca drama prazului şi a combinatelor care făceau, din secolul XVIII, la Reşiţa, oţeluri care găureau stelele şi nu le ghiceau reţeta nici nemţii şi nici ruşii. Adio, România, şi pa!

PS

Soluţia? Patrioţi în fruntea ţării şi nu doar acolo, ci şi în fruntea cătunelor, fiindcă o ţară moare doar atunci când moare dragostea faţă de ea a celor ce-i sunt fii şi-o gospodăresc.