Lucian AVRAMESCU

Să fie aceasta deviza zilelor noastre, ordinul de zi pe unitate? Care unitate? Întâlnesc, în rarele mele ieşiri din sat, români care au afaceri mari, mici, mă rog, supravieţuitori, zic ei, ai unei prigoane nemaiîntâlnite. În timp ce la poarta multinaţionalelor care iau 75 la sută din banii României şi-i duc afară şi contribuie doar cu 2 la sută la bugetul ţării gazdă, unde-şi fac uriaşele averi, nu bate nimeni, peste autohtoni vin valuri, valuri de controlori şi inspectori. Se fură, se dau şpăgi, nu poţi contracta o lucrare cu statul, dacă statul vrea să se modernizeze, până nu cotizezi la unul care-şi atârnă în campania electorală zâmbetul pe uriaşe banere şi pe urmă îţi cere şpagă pentru orice. Da, aceste lucruri şi mizerii merită controlate şi trebuie băgaţi la pârnaie nu investitorii obligaţi să dea, ci politicienii care au instituit molima şpăgii. Dar de aici până la ocolirea cu totul a jafului făcut de firmele străine, de toate naţiile şi dinspre toate puterile…

De ce staţionează luni şi luni organele la un român care abia mai respiră, blocându-i munca, trimiţându-i în şomaj inginerii şi muncitorii,  lăsând neatinşi şnapanii mondiali care au împuiat în România, văzuţi şi nevăzuţi? Nu pledez pentru apărarea hoţilor noştri, cei mai veroşi fiind politicienii, aşa cum am mai zis, care sug vlaga investitorilor români, dar prea se alege praful de orice investiţie şi iniţiativă autohtonă, pândită, cum pândesc agenţii de circulaţie şoferii, de zeci şi zeci de organe. De ce înfloresc hoţii lumii în România, de ce prosperă aici atâtea hahalere (sunt şi investitori străini, puţini e drept, aproape curaţi), de ce atâta prigoană pe tot ce-i românesc?

Știu că în pieţe nu mai avem roşii româneşti şi mere româneşti, iar prazul vine din Egipt şi usturoiul din China, ştiu că pe prăvălii scrie musai englezeşte, dar să omori ceea ce părea marea înviorare a iniţiativei particulare de după 50 de ani de comunism e o crimă. Cine o face, cine o dirijează, că pare dirijată? Nu cred în conspiraţii universale împotriva României, dar sunt convins că aici, la noi, funcţionează o structură criminală care omoară tot ce-i autohton. Și mai am convingerea că această structură criminală e compusă din români. Din români nemernici care-şi omoară ţara cu mâna lor. Nu uit, din 91, discuţia dintr-un avion spre Bruxelles, culmea, în care un străin spunea că poate cumpăra guvernul de la Bucureşti cu 50 milioane de dolari, iar un român de alături a zis că i-l scoate el mai ieftin, să nu dea atât. Era o discuţie semiglumeaţă. Acum gluma de atunci s-a schimbat în renume şi nu vorbesc de guvern neapărat, ci de guvernele care ajung până la o primărie de sat, guverne de cartier,sector al Capitalei, toate hapsâne şi toate castrate de orice urmă de patriotism.

P.S. Am scris de dimineaţă, nervos, aceste rânduri pe care le găsesc acum cam dezlânate, plecând de la un caz concret. Un tânăr, fiu al unui prieten care are o fermă de vaci, s-a întors din Germania, unde a fost director al unei fabrici de brânzeturi. S-a întors să facă şi el una, la el acasă, lângă ferma părintelui său. Laptele vine de la vacile fermei lor, pe peste gard. Are, deocamdată, doi salariaţi la care se adaugă el, patron entuziast. Face brânză telemea excelentă, iaurt, pe o reţetă deosebită, şi sana. Curăţenie lună. M-a descălţat la uşă şi m-a îmbrăcat ca pe cosmonauţi pentru a putea vedea cele câteva compartimente, cât un apartament de bloc. Era supărat. Nu-ţi spun, zice, că tu scrii!  Nu scriu. Sunt, îmi povesteşte el, călare pe mine. Toţi. În loc să lucrez, răspund, dau explicaţii de parcă vreau să-l asasinez pe preşedintele Americii, nu să fac o făbricuţă care răspunde tuturor rigorilor de igienă, modernitate. De ce să nu scriu? Nu ştiu. Fiindcă vor veni iar şi mai mulţi şi mai răi. Bine, nu scriu despre tine. Scriu aşa, că mi s-a năzărit mie că organele noastre, în loc să încurajeze, vin şi distrug. Vin şi omoară. Nu, nu scrie, mi-a spus, aşa cum mi-au spus atâţia alţi prieteni care vor să facă acasă la ei, în ţara lor, ceva şi se tem, nu de controale, ci de ticăloşia lor. Poate că tânărul ăla, măi inimoşilor, are nevoie de altceva, măcar acum la început. De o încurajare, de o vorbă bună. Am băut din iaurtul lui şi mi s-a părut cel mai bun din lume. Lăsaţi-l să-l facă, vigilenţilor, că altfel vom mânca tot brânză importată făcută din orice, mai puţin din lapte.