Lucian AVRAMESCU

M-a sunat, la Sângeru, insistent, prietenul Costin Diaconescu, ziarist vechi, de radio, şi proprietar acum al unei edituri. Azi, după ce am scris câteva ore la cartea pe care trebuie s-o dau gata în 15 martie, am stat în grădină şi în curte, printre pietrele pe care le tot adun din sate. Am mai achiziţionat o piesă grea, din satul Mireş, şi n-am cum s-o aduc. Apoi ploaia, venită cu un fel de grindină măruntă, pe care bunica o poreclea ”măzăriche”, m-a grăbit să intru în casă. Telefonul fusese încercat de persoane cunoscute şi necunoscute. Am început cu Costin. Eram pe-afară, zic. Arde ceva că m-ai sunat de trei ori?! Arde că am vrea să te propunem preşedinte al Clubului Român de Presă. M-a apucat râsul. Ce  v-a venit şi ce ţi-a venit? Ție, mai ales, care mă ştii! Mai există CRP-ul? Există şi ne trebuie ”un om cu suprafaţă”.  Să ce? Să patinaţi pe el? Să se bată pentru presă? Nu, băiatule, i-am zis. Am fost, câţiva ani, vicepreşedinte al Clubului Român de Presă. Era o vreme când mai exista o brumă de solidaritate de breaslă în tagma asta din ce în ce mai dezlânată. Apoi, ziariştii se apără azi singuri. Unii dau cu picioarele. Pe clanuri, pe grupuri, pe secte. Eu sunt un lup singuratic. Am de apărat nişte rigori ale mele. De politicieni, de hahalerele care conduc tot în ţara asta, chiar şi de mine am de apărat nişte rigori. Nu te răzgândeşti? Niciodată la acest capitol. În aceste decenii de elan furios încât dăm cu capul de tavan şi venim îndărăt cu dovleacul mustind prin crăpături, am refuzat orice funcţie publică. Au fost unele mari şi tentante. Am răspuns mereu ca şi acum – NU. Dar, zice Costin, asta-i o chestie a noastră, neremunerată, tu eşti perceput ca independent, trebuie să vorbeşti din când în când în numele nedreptăţilor care fărâmă presa. Presa, zic eu, se fărâmă singură. În afară de asta, convingerea mea este că nu mai există, în România de azi, presă. Există rari luptători individuali. Unii devin peste noapte dezamăgiri, coca din ei dând peste toartele metalului aparent. Apoi presa scrisă a fost sufocată de televiziuni care n-au mamă, n-au tată. Au produs un fel de ziarist colectiv, lighioană cu multe capete, cele mai multe împrumutate de la vieţuitoare ale peşterilor, cu venin.

L-am dezamăgit pe prietenul meu. Discuţia, spre coadă, s-a rarefiat, nu fiindcă ar fi ajuns sus, ci pentru că s-a diluat în nimic. Îmi amintesc povestea cu condamnatul la înec, băgat în sac. De ce te-au închis acolo? – întreabă unul care trecea prin preajmă şi-l aude pe ăla urlând că nu vrea să fie primar. Vor să mă facă primar şi eu nu voi! Vreau eu, a zis celălalt, eliberând prizonierul şi intrând în locu-i. Fireşte că, pedepsitorii, revenind, au luat sacul şi l-au aruncat în fundul lacului. Nu, Costin, ”nu vreau să fiu primar!” Fă-te tu!

P.S.

Citesc un editorial umoristic în ziarul Prahova, semnat de Nicoleta Dumitrescu. Știrea conţinută nu e glumă: consilierii au decis să-l facă pe Nenea Iancu ”Cetăţean de onoare” al Ploieştilor. Caragiale le-a făcut onoarea găzarilor de a se considera de-al lor. Ploieştenii, prin aleşii locali, îl fac ” de onoare” abia în acest februarie 2016, în şedinţa care va urma. Ce le-a venit? Eu sunt, mărturisesc jenat în împrejurarea dată, cetăţean de onoare al municipiului Ploieşti de vreo zece ani cred. Ca şi nea Mircea Ionescu Quintus, ca fotbalistul Dridea şi de curând răposatul actor Sabin Ștefănescu. Dar să vină Caragiale între noi, prin vot secret, că poate unii se opun? E cam mult. Propun domnilor consilieri să-l numească altfel, să-i caute altă diplomă şi patalama, să-l întrebe pe Iohannis, eventual,  că a început şi ăsta, ca Băsescu şi Emil Constantinescu, să dea ordine de cavaleri, ce titlu să-i atribuie Nemuritorului. Cetăţeanul Caragiale, fie şi de onoare, parcă nu cadrează cu pălăria lui de bronz.