Lucian AVRAMESCU

Câţiva poliţişti, unii graşi, scot dintr-o casă un bătrân încătuşat. Sunt mulţi, par prea mulţi pentru cobiliţa asta de oase, cum se vede din spate, filmat pe apucate, osânditul. Scena, de inchiziţie, ar putea cutremura fiinţa mea prinsă repede de frisonul milei, gata să-şi dea duhul pentru un amărât pus în fiare. Cine e osânditul de 80 de ani – atâţia înţeleg că are – dus între pistoale la beci pentru 20 de ani? Îl zăresc, o fulgerare, din profil şi văd imaginea, cu cei mai răi ochi pe care i-am zărit în viaţa mea, a unei hiene. A ucis, în temniţa pe care o conducea, în torturi sinistre, umilindu-i şi jucându-le cu bocancul pe beregată şi coaste, vârfuri ale intelectualităţii române, oameni vinovaţi de a fi fost mai harnici ca alţii, politicieni patrioţi. Doi judecători au decis că fiara asta care nu şi-a şters câinoşenia din ochi, nici la vârsta la care bonomia se aşterne pe chipul celui mai hârşit călău, e vinovat şi trebuie pedepsit, chiar dacă, târziu, mult prea târziu, iar unul a fost de părere că moartea semănată cu cruzime personală, nu doar pentru că ăsta era regimul, de această bestie, s-a prescris. Doi la unu a fost scorul judecăţii. Putea fi invers, iar şeful temniţei care a umilit şi ucis, a ucis şi a umilit, să se bucure în continuare de o pensie de cinci ori mai mare decât a unui profesor universitar, aşa cum s-a bucurat în 25 de ani de regim democratic Alexandru Vişinescu. Democraţie Iliescu, democraţie Băsescu şi alte democraţii postcomuniste care au uitat victimele şi au decorat călăii, cum l-a decorat, din eroare înţeleg, Constantinescu pe şeful puşcăriei Sighet.

Primul călău torţionar, profesionist al morţii, cum profesionişti erau naziştii din lagărele care făceau săpun din evrei, e condamnat în România, la un sfert de veac de aşteptare în care mulţi ca Vişinescu nu numai că nu s-au căit, dar au ieşit în faţă la paradă. Unii ne conduc şi azi prin urmaşii lor.

De ce nu mi-e milă de acest bătrân otrăvit de ură şi dispreţ, născut călău, fiindcă nu poate face nimeni ce-a făcut el, fără gena crimei în sânge? De ce, creştin fiind, nu mi-e milă şi nu cer îndurare pentru asasin? Nu ştiu, nu pot. Azi nu mi-e milă decât de cei cărora, bătrâni ca el fiind atunci, acest purtat între pistoale azi le turna apă îngheţată peste trupul gol, strivit în bătaie, pe lespedea de ciment a celulei din Râmnic. Iar când îndrăzneau să mai respire un pic, el, el personal, nu prin subalterni, le mai articula un bocanc în coaste spre a-i lecui de răsfăţul de a respira.