Lucian AVRAMESCU

Premierul britanic David Cameron a pus o simbolică lumânare la Clubul Colectiv, unde au murit arşi 60 de cetăţeni români, cei mai mulţi tineri. Tragedia nenorocită din acel club a devenit simbol al tragediei naţionale. Merg acolo, ca la un parastas de pomenire, familia regală a României, preşedintele polon, premierul britanic azi, un muzician celebru acum două săptămâni, vedete rar întâlnite în cimitire, preşedintele Iohannis, de două ori, miniştri, bogătaşi, plebe. Cei mai mulţi se regăsesc filmaţi, seara, în emisiunile de ştiri. Uitându-se spre aparatele de luat imagini, cu un gest al mâinii care indică traseul unei nevăzute lacrimi, te încearcă bănuiala dacă nu cumva au mers acolo spre a fi remarcaţi public. Nu, nu poate fi adevărat. Îndurerările la care consimt cu un suspin şi o lacrimă, chiar nevăzută, nu pot fi decât sincere. Regii, preşedinţii, premierii, muzicienii, actorii sunt mânaţi de o suferinţă reală, de parcă lor le-au murit urmaşii şi nu amărâţilor de părinţi rămaşi orfani de copii.

Am trecut şi m-am oprit din nou, pe drumul asfaltat dintre Bucureşti şi Ploieşti, în faţa unui monument care e postat la intrarea într-o biserică, undeva pe dreapta. În marmora cafenie şi în piatra cioplită oblic stau înşirate numele a zeci de tineri care au căzut în primul mare război, terminat cu reîntregirea neamului şi în al doilea mare război terminat prost, cu rămânerea ţării sub sovietici o jumătate de veac aproape. Îi cheamă Gheorghe şi Costică şi Damian şi Ion şi iar Constantin şi Vasile şi Marin şi iar Ion şi Ion de trei ori, de parcă Ion a fost ales anume de gloanţe şi tot nume neaoşe de nu se mai isprăvesc. Ieri, la Sângeru, găsind biserica de vizavi de casa mea deschisă, m-am plimbat iar singur prin ea şi am tot privit, în pronaos, un şir de Costică şi Gheorghe şi Ion, morţi în cele două războaie mari, puşi acolo ca un pomelnic de cel ce-a refăcut pictura bisericii, nimeni altul decât bunicul meu de tată, Victor Avramescu, mort şi el demult. E linişte lângă aceste nume de pomelnic. Atâta linişte de se aude uitarea trecând prin ele.

Când eram foarte tânăr, ajuns eu în Polonia, într-un schimb de gazetari între ziarul la care lucram, ”Orizont” din Vâlcea, şi unul polonez, am fost dus de colega mea varşoviană în diverse locuri unde erau pomeniţi morţii lor tragici. Toţi morţii sunt tragici. Ai lor păreau mai tragici decât ai noştri fiindcă peste tot erau lumânări aprinse. Zi şi noapte. Martha Ceaplinska  se numea frumoasa colegă poloneză care a venit la Vâlcea, unde i-am fost gazdă, iar eu am fost la ea oaspete după o lună numai. Am remarcat că în toate locurile unde muriseră polonezi, cei mai mulţi în războaie de salvare a sufletului naţional, Martha punea o floare şi lăcrima. Lăcrima nu pentru a mă impresiona pe mine – am văzut-o lăcrimând şi altfel – ci pentru că simţea că o zguduie plânsul pentru moartea a lor ei. M-am întors acasă cu această amintire de care memoria mea nu s-a dezlegat. De ce sunt la noi toate locurile unde stau îngropate oasele atâtor oameni tineri care au murit pentru ţară uitate? Dacă nimeni nu se simte dator să aprindă o lumânare, să aşeze o floare, ce altceva să însemne decât uitare?

Mă bucur că la Colectiv se închină azi regi, preşedinţi, premieri, cântăreţi. Avem şi noi, în sfârşit, un loc de pelerinaj. Puteam să nu-l avem dacă nu se nimerea acel nemernic concubinaj între corupţie, crimă, delăsare, întâmplare. Poate că n-ar strica, urmând pilda poloneză, să lăsăm din când în când o floare şi pentru Stere, mort la Mărăşeşti şi pentru Vasile, mitraliat pe Don şi pentru Costică, mort undeva, în Tatra. Tineri toţi şi arşi de dorul de a-şi nemuri ţara.