Lucian AVRAMESCU

Cunosc un singur condamnat care a scris cărţi, multe chiar, înainte de a intra la puşcărie. Îl cheamă Adrian Năstase şi oricâte cusururi, reale sau inventate, i-a descoperit justiţia, n-a putut să-l considere un ageamiu în materie de gust artistic şi un fals autor de cărţi. Unele îşi au locul, cu îndreptăţire, în rucsacul de manuale al studenţilor în drept. Că fostul ministru de Externe şi premier şi ce a mai fost el politic a găsit de cuviinţă să scrie şi în celulă mi se pare normal. Orice intelectual ajuns în nefericita situaţie a unui prizonierat lung îşi îndulceşte, dacă i se dă voie, singurătatea dintre pereţi, citind, iar cei cu vocaţie, scriind. Azi aflu că, după batjocura atâtor plebei ai intelectului, isteţi şi şmecheri altfel, dar certaţi nu doar cu lectura, ci şi cu gramatica, scoşi de la pârnaie mai devreme decât cerea pedeapsa, prin merite scriitoriceşti, a mai apărut unul. E vorba de cel mai bogat dintre ei, un anume Nicolae, proprietar de fabrici, avioane personale şi latifundii. Băgarea lui la puşcărie, fiindcă primea curent electric sau gaze mai ieftin de la stat pentru a produce îngrăşăminte agricole mai ieftine, mi s-a părut nedreaptă şi am şi scris asta. Și în Germania şi în alte capitalisme fruntaşe, întreprinzătorii autohtoni sunt ajutaţi să supravieţuiască într-o concurenţă legitimă şi câinoasă. O făceam sau ar fi trebuit s-o facem şi noi, în condiţiile în care hidrocentralele sunt administrate de nişte lichele politice care cumpără de la stat curentul electric pe nimic şi ni-l revând cu de trei ori preţul de cumpărare. Aşa e şi cu gazele, pe care le suge din pământul meu un austriac căpătuit prin ungerea unor autohtoni politici, iar eu mă încălzesc la soba cu lemne. Dar ăsta-i alt subiect. Subiectul este această nouă şi productivă Uniune a Scriitorilor din  Pârnaie, care tinde să întreacă şi să bată la scor Uniunea Scriitorilor din care fac parte. Când, la douăzeci şi ceva de ani, după ce iscălisem trei cărţi, înarmat cu recomandări academice am fost acceptat, mai întâi ca stagiar, apoi ca membru plin, în Uniunea de breaslă, am fost mândru. Doi critici literari încruntaţi, care te cercetau cu lupa şi dioptriile lor înveninate, şi un poet cu zeci de cărţi mă asumau ca unul care merită, fiind decretat de-al lor. Azi, cum intră o avere la puşcărie, sub diverse nume, că-i să zicem Becali sau fotbalistul Gică sau fostul politician Copos, cum îşi descoperă brusc o vocaţie absentă până ieri şi alungată din preocupări. Scrisul, afară, e nerentabil şi chiar ruşinos la casele ajunse. Azi toţi scriu. Puşcăria îi luminează asupra unor priceperi subterane, iar unii devin peste noapte specialişti în heraldică. Și fiului lui Conu Iancu, niţel nelegitim ca hârtii, Mateiu I. Caragiale, i-au trebuit ani buni să deprindă simbolurile şi semnele acestei arheologii care dezgroapă dinastii regale şi legitimează urmaşi cu blazon. Ultimul scriitor pârnăiaş, fără atingere cu scrisul înainte, este acest domn Nicolae care a bătut recordul iscălind cinci cărţi în cinci luni, dacă am înţeles bine. Păi e cam mult, nene! La fiecare carte, amenda pe libertate scade cu 30 de zile. Da, e rentabil, nu zic, dar cum să poţi să scrii atâta? Mereu dator, Balzac îşi obliga servitoarea să-i lege de masa de scris piciorul, cu un lanţ petrecut prin lacăt şi să-i arunce cheia. S-o regăsească şi să-l dezlege după ce atingea un număr de pagini pe zi, imens pentru performanţele scriitorilor adevăraţi. Dar nici Balzac, oricât ar fi fost el de Balzac, n-a scris cinci tomuri în cinci luni. Atenţie, băieţi! Aduceţi atingere minunii şi harului de a scrie şi, orb fiind, se va supăra din cerurile lui chiar Homer. Mai moale, zău, iar domnii judecători, pe care-i presupun oameni cu carte, ar trebui să fie mai atenţi la mormanul de maculatură cumpărată la talciocul flămânzilor – fiindcă nu crede nimeni că ei şi-au scris cărţile! - care insultă şi striveşte o corolă de dumnezeire.