Petru IOSIPESCU

Bărbaţii puternici au, întotdeauna, în spatele lor femei puternice. Din această privinţă, oricât s-ar strădui, nici o femeie de pe la noi n-o egalează pe Elena, “doamna de fier” instalată ferm alături de „marele conducător”. O femeie cu adevărat remarcabilă, motiv pentru care a şi fost acceptată, pe post de “coechipier”, de însuşi şeful statului, un politician cinic, viclean şi experimentat, faţa de care toţi ceilalţi par a fi doar nişte piticanii bicisnice. Ca orice personaj puternic, deţinător al celei mai înalte funcţii din stat, “şeful” a fost iubit o bună bucată de timp, chiar şi admirat de popor. Iar atunci când dragostea populară n-a mai fost la fel de puternică, nu a mai contat, căci nici măcar pe el nu l-a mai interesat acest aspect.

Încă de la început, exact cum se întâmplă mereu şi peste tot, politicienii din jurul “marelui bărbat” au avut faţă de el un comportament duplicitar. Adică ură şi dispreţ atunci când el nu a fost de faţă. În acelaşi timp, atunci când ajungeau în preajma lui, cei mai mulţi dintre ei făceau tot ce le stă în putinţă să-i intre în graţii. Iar el, ştiind toate astea, nici măcar nu încerca să mimeze că le-ar purta vreun dram respect sau consideraţie. Nici măcar nu-i mai ura ci, pur şi simplu, îi dispreţuia. Motiv pentru care nu a ratat nici o ocazie să le-o şi arate, direct de la obraz şi în cel mai brutal mod cu putinţa. Unii martori spun că dacă era în toane rele, iar aceasta se întâmpla mai tot timpul, îşi fixa privirea asupra nefericitului care a avut ghinionul de a-i sta în preajmă şi începea să-l examineze atent, ca pe un gândac nevolnic. Apoi, dacă acela se apuca să-i spună câte ceva, îl întrerupea brusc şi îl înjura birjăreşte. Dar circul începea, cu adevărat, în cazul în care acela avea proasta inspiraţie de a încerca să-l contrazică. Unii au spus chiar că, în unele ocazii, nu s-a dat în lături să aplice vreunui nefericit chiar şi o “corecţie” fizică. De obicei, o lovitură de palmă, scurtă şi îndesată. Gurile rele spun că unuia i-ar fi trosnit chiar un cap în gură. Dar astfel de scene s-au petrecut doar între patru ochi şi fără martori.

Specialiştii pun această instabilitate emoţională pe seama alcoolului şi se jură că “şeful” ar fi un băutor de cursa lungă, pasionat de băuturile fine. Alţii spun că, din contra, omul bea, de fapt, foarte rar şi în compania unor prieteni pe care şi-i alegea cu mare atenţie.

Dar toate astea n-au chiar atât de multă importanţă pe cât ne-am putea aştepta. Iar asta pentru că toată lumea este de acord că singurul punct cu adevărat slab pe care-l are şeful este că îi place de Elena.

Ei, da Elena este o frumuseţe “de-ngheaţă puţul”, vorba unui personaj din Caragiale. Venită de undeva din Pleşcoi, majoritatea bărbaţilor din Bucureşti sunt de acord cu un singur lucru, pe care nu îl poate contesta absolute nimeni: “e frumoasă bă, tu-i mama ei.” Iar asta este cât se poate de adevărat.

Elena şi-a dorit puterea şi a avut-o, şeful statului i-a uşurat, din plin, ascensiunea fulminantă spre vârful “lumii bune” bucureştene pe care, oricum, şi el, şi ea o dispreţuiesc în egală măsură. O lume în care nimeni nu-şi permite, totuşi, să ignore mofturile ei muiereşti. Trebuie spus că Elena a fost căsătorită cu un personaj şters, dar bogat. Este ahtiată după lux, după lucruri extrem de scumpe. Mult bârfite, dar şi invidiate de cuconete, sunt şi zecile, poate sutele ei de perechi de încălţăminte, accesorizate cu tot atâtea poşete extravagante.

Elena deţinea o putere pe care alte femei nici măcar nu ar putea să o viseze. Lua parte la elaborarea deciziilor politice, intermedia contracte economice oneroase de pe urma cărora îşi rotunjea averea. Ei, bine, ea este, cu adevărat, femeia puternică din spatele celui care a fost “marele bărbat” de stat.