Lucian AVRAMESCU

În faţa unei adunări parlamentare plictisite, Klaus Iohannis, preşedinte, a cuvântat pentru a treia oară. El a dat, între altele, şi un fel de ordin să nu se mai dea ordonanţe. De ce? Că ne  facem de râs. Ca să te faci de râs trebuie să fie cineva de faţă! De râs în faţa legii? Păi nici legea nu prea mai e de faţă, iar când apare are mereu faţa schimonosită. Legile la noi se rujează într-un fel dimineaţa şi se răzgândesc la prânz, când pun portocaliu peste verde şi roşu peste indigo. Iohannis, care, spre disperarea unora care-l calificaseră mut, vorbeşte de vreo săptămână întruna, a ţinut un discurs fără fantezie. Tot ce-a spus a fost însă corect, aşezat, cu vorbele la locul lor. Nu stă în priceperea mea să-l analizez politiceşte pe text, iar dacă aş face-o ar fi să mai presar un pic de culoare. A avut dreptate citind şi acele statistici alarmante. Voi analiza însă mimicile şi micimile ascultătorilor. Rar mi-a fost dat să văd o mai mare înghesuială de feţe abulice ca în Parlamentul reunit al naţiei. Trei sferturi din cei aflaţi cu popoul în catifeaua scaunelor mişcau deştul arătător pe jucăria dreptunghiulară a telefonului, iar privirea rămânea captivă, abandonată cu totul acestui prizonierat benevol. Ce vedeau şi ce citeau acolo nu ştiu, dar nici peisajul luxuriant smartphoneist nu părea să-i extragă din plictiseală.  Liberali şi pesedişti, deopotrivă lucrători cu degetul intelectual, au reuşit configuraţia unei turme gestante, hodinindu-se pe o pajişte. N-a behăit nimeni şi nu s-a auzit decât ropotul final, ca o eliberare, de aplauze. Noroc cu neamţul care n-a ţinut decât 20 de minute, fiindcă jumătatea neadormită a sălii adormea şi ea. Culmea e că toate cele zise de preşedinte îi priveau direct. În subtext era vorba chiar şi de nesimţirea jupânilor care administrează căscatul naţional. Urechile, cronic înfundate, nu puteau fi destupate decât, eventual, de un răget de fiară.

A vorbit bine, ca un preşedinte, Iohannis. N-a sărit calul, n-a luat-o ca Băsescu pe arătură, nu s-a bâţâit şi nu şi-a vârât, ca replică, arătătorul în nas. Aleşii au stat în schimb cu arătătorul în jucăria lor zilnică. Aşa fac mereu? Nu, fiindcă de cele mai multe ori nu vin. Când vin, moţăie pe telefon până se stinge lumina ultimei brume de interes, iar somnul ia în stăpânire molusca proclamată prin vot.

Evoc uneori întâmplarea cu Titulescu, orator uriaş care, vorbind în faţa unei săli pline la Viena, s-a arătat trist în final. I s-a părut că nimeni nu l-a ascultat, iar discursul lui a fost tern. Cum aşa? – s-a mirat diplomatul gazdă.  Aţi vorbit magistral. Nu, a zis sceptic românul şi a explicat că el îşi alege din sală un martor, iar discursul şi-l armonizează în funcţie de mimica de surâsuri şi încruntări a respectivului. Și pe cine aţi ales? Bărbatul la costum, din dreapta, primul rând. Păi, a izbucnit în râs gazda, acela era ofiţerul însărcinat cu paza dumneavoastră. Interesul lui se concentra să fiţi, întreg şi neatacat, pe scenă! Iohannis nu e Titulescu şi nici n-are, cred, ambiţii oratorice. Dar la atâta molcom dezinteres în sală mai că aş fi scos pantoful şi-l aruncam la grămadă, cu riscul de a deconta un smartphone.

Preşedintele a plecat cum a venit. N-are Guvernul lui, aşa cum n-are Parlamentul lui. De altfel în România, politic, nimeni nu are pe nimeni şi nu va avea în veci  pe cine se baza. Faptul că a vorbit ca în faţa unei săli goale a fost bandajat alegoric de acompanierea, la ieşire, ţanţoşă şi rotofeie, a abdomenului domnului Zgonea care a depăşit cu un pas pasul sasului. Să cuvântezi în faţa unei săli de cefe îndoite cobiliţă pe telefon, dar să te conducă mândru şi obsecvios la automobil colegul lui Mihai Viteazul, iată un privilegiu rar, chiar şi pentru un preşedinte contemporan.