Petru IOSIPESCU

Devenit un critic al Uniunii Europene, Traian Băsescu susţine că nu trebuie să primim nici un refugiat fiindcă şi Uniunea Europeană “ne-a făcut de râsul lumii” când ne trimitea ţiganii acasă. Adică Uniunea Europeană ne-a făcut de râs şi nu cerşetorii şi hoţii. Cotele propuse de CE l-au nemulţumit pe Iohannis, care le-a respins, iar acum rămâne să vedem dacă putem să negociem şi să rămânem la “cotele voluntare” pe care ni le-am stabilit. Altfel, din cei 6.000, potrivit procentului de 1% lideri islamişti calculat de Băsescu şi confirmat de presa occidentală, vreo 60 ar fi periculoşi. Criteriul propus pentru identificarea teroristului (bărbat, tânăr, vorbitor de engleză) este depăşit. Ar fi suspect dacă ar şti ruseşte. Sau româneşte. În E      uropa au intrat deja 4.000 de lideri islamişti strecuraţi printre refugiaţi, pe care însă Germania şi Franţa i-au primit cu flori, ca pe nişte eliberatori. Dar să sperăm că facerea de bine nu va duce la rezultatele binecunoscute.

Adevărul e că nu ştii pe cine bagi în casă nici când vine primarul sau popa: de Sfânta Maria, Patriarhia a anunţat pe site că e naşterea Domnului, respectiv Crăciunul. A confundat mama cu fiul, ceea ce e ciudat. Nu tocmai bucuroşi de oaspeţi, preşedintele şi premierul ne-au atras atenţia să nu ne isterizăm, să nu fim xenofobi sau rasişti. Ce să zic, trebuie să fim şi noi europeni, solidari şi toleranţi. Şi chiar suntem. O adevărată casă de toleranţă.

Traian Băsescu este deja foarte tranşant în abordarea problemei refugiaţilor. S-a poziţionat împotriva construirii unei moschei în Bucureşti. Pe scurt, merge în direcţia unei politici naţionale radicale. Aici se întâlneşte cu “interesul naţional” propovăduit de Gabriel Oprea. În aceste momente de criză, o politică de protecţie a interesului naţional ar putea avea mare succes. Pe asta mizează Băsescu. Va reuşi să-l convingă şi pe Oprea?

Preşedintele Băsescu l-a recompensat pe “generalul izmenar”, Gabriel Oprea, scutindu-l de critici şi înţepături. Nimic nu demonstrează că, după terminarea mandatului, ar fi intervenit vreo schimbare în relaţia dintre cei doi. Se ştie că atunci când la cel mai înalt nivel există o relaţie apropiată, partidele urmează direcţia impusă de lideri. Acesta este cel mai puternic argument pentru o fuziune. UNPR, în ciuda optimismului afişat, este departe de a putea merge pe liste separate. Oprea nu mai vrea să conducă un partid-căpuşă. UNPR, la fel ca PUR sau PC, a intrat în Parlament datorită alianţei cu PSD. Singur nu ar fi reuşit niciodată. Dacă în 2016 va merge singur şi nu va reuşi să depăşească pragul electoral, cariera lui Oprea se termină lamentabil. Odată cu el, vor intra în anonimat o serie de actuali parlamentari. Merită să rişte?

Nici lui Klaus Iohannis nu i-ar surâde un partid mijlociu care să devină un instrument în mâna fostului preşedinte Traian Băsescu. Cu cât există mai multe forţe împotriva unei idei, cu atât există mai multe şanse de reuşită. Această condiţie fiind îndeplinită, UNPR-PMP se poate consideră o forţă redutabilă. Urmează să se stabilească în mod clar ce are de câştigat şi ce are de pierdut Gabriel Oprea.