Lucian AVRAMESCU

Fetiţa mea ascultă, nu ştiu cum a ajuns la el, un cântec interpretat de Mihaela Runceanu. Cântă din laptopul la care scriu eu. Vocea, cu cristalul catifelat al sonurilor, urcă şi coboară lin, ca o pasăre care-şi strânge aripile şi apoi iar vâsleşte spre tării. N-am cunoscut-o pe interpretă. În anul în care a murit, nu cu mult înainte de cumplitul asasinat, telefonul meu din Bucureşti a sunat şi am auzit vocea unei femei. Sunt Mihaela Runceanu! Aş vrea…Era vorba de un cântec, compus de cineva, cred că de Marcel Dragomir, cu care mai colaborasem, şi ar fi vrut ca eu să scriu versurile. M-am scuzat că scriu greu pe un cântec deja făcut. E mai simplu invers, compozitorul să-şi aleagă o poezie… Oricum, m-am arătat bucuros s-o aud şi i-am lăudat vocea. N-am refuzat-o cu totul, am spus că mai vorbim.  A fost unica mea întâlnire cu Mihaela Runceanu, printr-o sârmă telefonică. Mi-am reamintit întâmplarea când ştirea morţii ei, sugrumată în garsoniera unde locuia singură, a devenit publică. Asasinul, de 21 de ani, care i-a luat viaţa cu o imensă cruzime, i-a furat un pick-up, televizorul, nişte boxe. Mihaela murea în 1989. Asasinul trăieşte, a ieşit din puşcărie şi e, din 2004, printre noi. N-am auzit să se fi căit vreodată. A fost eliberat mai iute pentru bună purtare. Ce fel de bună purtare poate dovedi, spre a înduioşa legea, un criminal sadic?

Azi am auzit-o cântând trist pe Mihaela Runceanu, într-o zi în care la Sângeru vine un nor alb dinspre Buzău şi vara se suie pe dealuri cu buchetele ei de flori de fâneaţă în mâini, ca o femeie tânără şi frumoasă, îndrăgostită de nemărginire.

Pelerini la Muntele Athos, la Mecca, la osemintele-moaşte ale cuvântului Suferinţă

Pelerini la Zidul Plângerii şi la orice aducere aminte a Speranţei.

Eu sunt pelerinul într-o coajă de nucă.

Câte biserici în miezul ei cu miros de mirt

Câte catedrale în minuscula ei nemărginire.

Schitul acesta, spuse preotul, se cheamă Pământ

Schitul acesta, răspund eu, în gând

Să nu tulbur sfânta liturghie a îngerilor

Se cheamă nuca în care ne-am rătăcit de la naştere

Prizonieri în închisoarea acestei pajişti minuscule.

Furnică - strigă cuvântul furnică - îţi ordon să alergi

Mai iute decât toate

Care aleargă pe nemărginirea unui bob de orez.

Furnică sunt, recunoscu fluturele

Furnică sunt, recunoscu muntele

Furnică sunt, recunoscu oceanul şi arborele şi iarba

Cufundate până la gât şi până la aripi

În cuvântul mai mare decât ele.

Sunt pelerinul printr-o coajă de nucă,

Orgolios să încep războaiele mondiale nepetrecute şi atomice

Cu săgeţile şi cu praştia ultimelor mele descoperiri,

Sunt necuprinsul cuprins în infinitul cojii de nucă, strigă omul,

Orgolios ca mine şi ca tine şi ca noi toţi,

Înghesuit între pereţii acestei nuci unde ne naştem şi, cu încăpăţânare,

Fără a da vreodată greş, murim.

În nemărginirea asta s-a născut Shakespeare

Și a orbit de prea multă vedere Homer

În nemărginirea asta se petrece revolta ta cititorule

Care zilnic te baţi cu armata vrăşmaşă a politicienilor

Și a jandarmilor universali

Și ei încăpuţi în  nemărginirea cojii de nucă.

Sunt pelerinul care încă n-a dat de graniţele cojii de nucă

Viaţa mea se consumă sub acest angajament ancestral

De a-i atinge orizontul.

Să ne batem, zise generalul cocoţat pe scena cojii de nucă.

Să ne ucidem cu bărbăţie, strigară Napoleon întâi şi Napoleon al doilea şi Napoleon

Al şaptelea,

E timpul să sfărâmăm

Învelişul blindat

Al nucii care nu ne mai cuprinde,

Strigară furnicile toate.

Marele Titulescu poate fi trecut şi la categoria scriitori, scriitori de diplomaţie şi oratori neîntrecuţi, comparabil cu Barbu Ștefănescu Delavrancea. La Viena, mi-a relatat un cărturar al diplomaţiei, după ce  ministrul şi diplomatul român ţinuse o conferinţă în faţa unei săli arhipline, gazdele l-au văzut abătut, chiar trist. Ce s-a întâmplat, Excelenţă, a îndrăznit să-l întrebe cineva, încă fericit că asistase la un discurs magistral? Și Titulescu a explicat că-i trist fiindcă azi nu i-a ieşit nimic, n-a fost inspirat, n-a reuşit să transmită. Dar vă înşelaţi, aţi fost magnific! Nu, a răspuns morocănos Titulescu, ceea ce nu-i era în fire. Și a povestit reţeta lui pe care o utiliza în ţară sau străinătate când urca pe scenă, în faţa unui public. Îşi alegea din sală un martor. În funcţie de mimica aceluia, de reacţiile lui, îşi doza volutele oratorice, făcea comparaţii îndrăzneţe, polemiza vijelios. Orice aş fi spus, nimic nu s-a clintit pe faţa acelui om, ceea ce înseamnă că am prins o zi proastă. Și, a insistat gazda, unde se afla situat acel personaj? Era, a zis diplomatul român, un bărbat chipeş, îmbrăcat impecabil şi aşezat în primul rând, pe scaunul din dreapta scenei. Gazda nu s-a putut abţine să nu râdă. Excelenţă, acela era ofiţerul însărcinat cu paza dumneavoastră. Grija lui era să nu fiţi atacat de cineva, să nu vi se întâmple ceva rău şi cu siguranţă nu a auzit nimic din magistralul dumneavoastră discurs.

 Se zice că George Călinescu era conştient că vocea lui nu avea gravităţile altitudinii lui culturale şi şi-o repara autoironic şi umoristic sau desfăşura splendide demonstraţii care-i făceau pe cei ce-l ascultau să uite că glasul profesorului era de-a dreptul caraghios. Când George Călinescu, povestesc istoricii vremii, a apărut la Pavilionul Expoziţional în 1957, vorbind în faţa a 11.000 de ţărani aduşi spre a comemora victimele răscoalei din 1907, la împlinirea a 50 de ani de la evenimentul sângeros, şi a scos primele cuvinte piţigăiate, cu vocale cântate lung, s-a auzit cel mai vârtos cutremur de râs. Se zguduiau geamurile proaspetei clădiri inaugurate de Gheorghiu Dej, iar ţăranii se ţineau cu mâinile de burtă de atâta râs. Apoi, încet, încet, pe măsură ce oratorul şi-a desfăşurat conferinţa sclipitoare şi doctă, presărată cu toate condimentele unei minţi geniale, s-a aşternut liniştea, ţăranii, cei 11.000, cât spuneau comuniştii că a ucis ”regimul burghezo-moşieresc”, aduşi din toate satele, au fost captivaţi, încântaţi, entuziasmaţi. Nu auziseră în viaţa lor pe cineva cuvântând atât de frumos. Și George Călinescu, cel întâmpinat cu hohote de râs, acel râs băşcălios al oamenilor de jos, a plecat însoţit de cele mai entuziaste aplauze admirative.