Lucian AVRAMESCU

Premierul Ponta zice că de posibila sa demisie, în realitate de neconceput, aşa cum el însuşi ne-o comunică, ar putea profita ruşii. Aşa o fi. Viaţa mea s-a consumat, de când eram copil şi până azi, cu acest refren rusesc. În ceea ce mă priveşte am duşmănit armata rusească şi sovietică (de câte ori venea la noi, şi ca aliată, cazul 1877, uita să mai plece), am urât tendinţele imperiale, nevindecate din vremea lui Petru I, dar n-am putut să-i urăsc pe Dostoievski, Tolstoi şi Serghei Esenin. Mi-am amintit asta în dimineaţa de joi, la Sângeru, privind soarele de afară, limpezit de ploaia de peste noapte şi ştirile din televizor. Una arată uriaşul incendiu, al doilea de proporţii în mai puţin de o lună, petrecut în  Ucraina. Ard nişte depozite care scot pe nări un fum gros. Un comentator nu exclude mâna ruşilor. Vor urma ploi acide peste toată Europa. Berlinul însuşi va fi ocupat, nu de trupele aliate, ci de aciditatea pluvială. Ce să mai vorbim de România? Noroc că la noi, mai ales prin Moldova, nu mai plouă deloc, iar ploi acide fără apă n-au fost încă inventate. La New York un autobuz cu pasageri numeroşi a dus la obturarea unui tunel prin care se scurge o mare parte din suflarea acestei uriaşe metropole de douăzeci şi cinci de milioane de locuitori pe care am văzut-o şi eu de vreo două ori. Presa internaţională vorbeşte de extragerea unei femei din tunel, neaccidentată, dar blocată în maşina ei, care tocmai năştea. La Feteşti, în România, un tren de persoane care circulă mai mult gol a luat foc. Nu-s victime. Sunt anchetate cauzele. Să fie mâna ruşilor? Nu-i exclus.

Aseară am fost să-mi văd grădina căsuţei în care m-am născut şi în care nu mai locuieşte nimeni. Casa, din două odăi, cu pereţi din paiantă, a fost locuită întâi de străbunica Ioana, apoi pereţii dublu centenari au asistat, cu privirea lor albă şi prietenoasă, la naşterea bunicului meu de tată, Victor, în anul 1890, apoi a tatălui meu Maximilian, în 1926 şi, la ultima naştere petrecută aici, la lumina lămpii, a mea, în 1948. Țin la aceşti pereţi şi-i mângâi cu palma şi în gând. Am făcut tot ce-am putut în timp să ţin căsuţa în picioare. Bradul de lângă ea, cel mai înalt din sat, a fost trăznit pentru a doua oară în urmă cu câteva zile. Fulgerul a muşcat adânc din carnea vie a lemnului şi despicătura a mers până la jumătatea trunchiului înalt cât un zgârie nori. Vârful nu mai este. Aproape că nu mai are crengi. Va trebui să-l tai, îmi spune un vecin. Cade peste casă, te omoară şi pe dumneata. Nu-l tai aşa cum nu vând proprietatea chiar dacă nu face trebuinţă urmaşilor mei. Poate muri de tot deodată cu casa.

În livada de pruni bătrâni şi câţiva meri contemporani cu copilăria mea, pasc o vacă Amadea, nume împrumutat de fiica mea dintr-o carte, şi o viţică, Dumi, care s-a născut anul trecut, într-o duminică de august care precede ziua mea de neştere şi tot copila a botezat-o astfel. Am zărit viţica izolată sub un şopron şi tristă. Ceva era în neregulă. S-a sălbăticit şi m-am apropiat cu grijă să n-o sperii. Omul care vine o zi să le adape şi femeia care vine în cealaltă zi mi-au spus că totul e în regulă. Acum trei săptămâni, viţica a intrat în călduri şi a sărit gardul. Au prins-o greu şi au adus-o îndărăt cu o sfoară legată de micile ei coarne. Asta ştiam. Ce am văzut era însă înspăimântător. Sfoara, strânsă menghină şi tăiată  scurt, pătrunsese adânc în carne şi de jur împrejurul capului bietului animal curgea sânge şi un amestec purulent. Muştele desăvârşiseră nenorocirea depunându-şi lângă rana coarnelor abundenta lor prolificitate. Am simţit că înnebunesc. Animalul, speriat, era greu de prins. Am realizat un laţ şi, cu preţul pierderii a jumătate din pielea de pe palma mea stângă, bandajată acum, am imobilizat viţica. Acum e bine. Rănile au fost dezinfectate, sfoara extrasă din carne. Azi în zori păştea cuminte şi m-a privit cu blândeţe. Slavă Domnului! Mi-am întrebat oamenii  de nădejde şi încredere, fiindcă eu sunt adesea plecat, de ce şi-au bătut joc de această nevinovată vietate. El mi-a spus că a văzut, dar n-avea ce face că n-o putea prinde, iar ea că n-a văzut. De ce nu mi-ai telefonat, i-am zis lui, trimiteam un doctor? Tace lălâu.

Azi, urmărind la televizor incendii de tren, ciocniri la barieră, tămbălău la o rafinărie din care curge ceva şi ameninţă cu explozia, fiindcă un bou de paznic s-a îmbătat şi a dormit lângă un robinet uitat desfăcut, mă întreb dacă nu-i cumva tot mâna ruşilor şi în nenorocirea păţită de viţica mea. Nu-i exclus.