Lucian AVRAMESCU

Rulează lângă mine un reportaj despre ”drama copiilor rămaşi acasă”, cu părinţi plecaţi în lume. Dar drama părinţilor bătrâni, cu copii plecaţi în  lume? Eu am peste drum un rest de familie, un ciot de familie, ca o pădure retezată, care face faţă ambelor subiecte, mană cerească pentru orice reporter care-şi ia cu el şi mintea, nu doar scula de filmat.  Dar ce ziceţi de subiectul tragediei unei ţări care, încet, încet, pleacă toată în lume? Au fost popoare migratoare care s-au stabilizat. Noi devenim o ţară migratoare care pleacă, cu pseudonime stranii (Țara de unde vin ţiganii, Țara hoţilor, Țara spărgătorilor de case şi bănci), afară şi uită să se mai întoarcă, iar chiriaşii devin, au devenit, între timp, proprietari.

Sunt cetăţeanul unei ţări ce nu e/ Sunt cetăţeanul unei ţări ce-a fost/ Ce sens mai are să ne ştim istoria/ Biet manual alternativ, azi fără rost?/ scriam acum nişte luni. Și ce dacă scriam?! Pământul fuge de sub noi, sau noi fugim care încotro? Nici cei din Nepal, omorâţi de cutremure succesive, n-au fugit din ţara lor cât am fugit noi din ţara noastră. Cineva-mi scrie că românii plecaţi, plecaţi definitiv, sunt cei mai mulţi. În două generaţii deja nu mai vorbesc fosta limbă maternă, fiindcă mamele s-au risipit de fii şi fiii de mame. Nu, nu-i vorba doar de drama unor copiii rămaşi acasă, fără părinţi, de drama unor părinţi care şi-au pierdut ireversibil copiii în lumea largă, pe care ei n-au văzut-o niciodată şi şi-o imaginează, fie infern, fie paradis, ci de tragedia unei ţări care se depopulează în cel mai alarmant ritm. Nimeni, niciodată, n-a abandonat, nici în război, o ţară bogată şi frumoasă spre a se piti în codrii Nimeniei. Câţi au plecat? Nu mai avem statistici. Avem doar locuri goale. Foşti oameni fantomatici lucrează în foste fabrici şi cultivă foste ogoare fantomatice. Eram, la revoluţie, când cânta sufletul în noi de bucuria libertăţii, 22 de milioane şi ceva. Acum suntem, spune un sociolog, 15 milioane. O treime din România a plecat. Au plecat copacii. Au rămas bătrânele buturugi care se vor usca, dimpreună cu lăstarii unei generaţii care a ales – neavând alternative – deruta, drogul, neputinţa de a înţelege cum se trăieşte în familia unei patrii.

România e părăsită de români. An de an, pe sub streaşina declaraţiilor politice răsuflate şi bombastice, se scurg spre neunde cetăţenii foamei. Nimic nu-i opreşte. Te poţi întoarce din drum dacă auzi în spatele tău că oftează cineva. Cine să mai ofteze când toţi au plecat, iar cei ce n-au plecat sunt cu bagajele gata de drum? Pentru unii, cei mai mulţi din cei ce încă respiră aici, drumul e scurt şi fără întoarcere. Drumul e până la cimitir. Armia puternică şi activă a ţării s-a risipit. Mai există un corn de luptă care să strige oastea risipită prin văi şi s-o aşeze din nou în poziţie de apărare şi atac? Mă tem că nu.

Ce fac eu? Nu-mi vând pământul chiar dacă nimănui din neam nu-i mai face trebuinţă, nu-mi vând tocul casei părinteşti şi, mohican tembel, strâng pietre cioplite de ţărani, să arăt că am fost. Am fost şi noi cândva un neam şi-o limbă. Dar pe cine va mai interesa?