Lucian AVRAMESCU

Morela mi-a adus aseară, târziu, în întuneric, o remorcă de tractor în care am stivuit, nu eu, cu toate că o fac fără preget, prima coasă de lucernă. Cei trei muncitori care au colaborat la astrucarea recoltei mele furajere păreau bosumflaţi, aşa că am sporit cota de rachiu pe cap de furcă lucrătoare şi zâmbetele au reapărut largi. Cine-i Morela? În telefonul meu scrie "Gigi, vecinul” şi chiar stă gard în gard cu  casa, nelocuită acum, în care s-a născut bunicul Victor, tata Maximilian şi, eu, într-o odaie mică, sub umbra unor brazi care încă supravieţuiesc. Nefiind doctor în sat, mama, de 18 ani ca vârstă, absolventă atunci de şcoală normală, a slobozit cu sforţări lighioana mea umedă în asistenţa unei mătuşe de-a lui Morela, ţărancă pricepută la toate. Moaşa oficială, din satul vecin, Apostolache, măritată Dinescu, la Sângeru, constatând a doua zi, când a venit să inspecteze naşterea, lucrarea neştiinţifică a babelor a decis că buricul meu e legat prea lung şi mi l-a mai legat şi tăiat o dată. Aflând asta, când eram şcolar şi citeam ”Desculţ”, parcă acolo e Darie, m-am gândit că am scăpat astfel de porecla pe care o purta personajul din roman. Cine nu şi-o aduce aminte, e mai bine. Morela, fiul lui nea Gheorghe, de la care a preluat mustaţa şi prenumele, un bărbat taciturn care a însămânţat în trupul ţaţei Veta, nevastă-sa, opt prunci, patru băieţi şi patru fete, toţi vii şi care au mers la casele lor, e între ultimii, dacă nu chiar ultimul. Are 49 de ani şi seamănă perfect cu tată-său, ca izmana de rufe pe culme care se vede în oglinda gârlei de dedesubt, că noi stăteam cu casele pe malul Cricovului. De ce, zic, prinzând curaj la un pahar de Fetească Regală, făcută de mine, din struguri cumpăraţi de ţiganii din sat de la Odobeşti (viile mele sunt azi foste vii, lăsând locul  mărăcinilor şi bălăriilor şi asta ţine de o jumătate  de secol) şi revânduţi mie, la saci, în poarta casei, de ce te strigă toţi Morela şi nu Gheorghe sau, mă rog, Gigi? Cum dracu de ţi-au găsit numele ăsta care nu e nici poreclă, nici nume românesc, că pe unii îi poreclesc Căcărează, Șase lei, Ieşirea Maţului Gros? Nu e românesc, e italienesc!, zice Morela. Tata îl iubea pe Giani Morandi, care era actor sau cântăreţ italian. Dacă era cântăreţ îl auzea la difuzorul din perete. Dacă era actor, îl vedea la căminul cultural când dădea film nea Traian Zoica şi mergea grămadă acolo tot satul. Vrând să mă reboteze Morandi, aştia au luat din zbor numele şi au înţeles Morela. Și Morela am rămas. Să fii sănătos!

     Morela, căruia eu îi zic tot pe numele din buletin, poartă mustaţă care a albit niţel, a făcut copii cu două neveste şi lucrează din zori până noaptea. Are un  tractor cu cositoare, o mică prăvălie, o fată studentă în ultimul an la Medicină Veterinară (am fost la ea, la cămin, anul trecut să-i dau banii pentru că taică-său îmi arase un loc şi m-a rugat să-i duc direct fiică-si pentru trebuinţe la Bucureşti), un fiu poliţist şi 107 capre şi oi. A pus şi o livadă cu meri în grădină, pitici. Merele le mănâncă, jumătate el cu familia, jumătate le vinde. E bună afacerea? E bună, zice. Fac socoteala în cap cam cât îi aduc acei meri şi-mi iese un sfert din salariul minim pe economie. Dar omul se agită. Cine se ocupă de oile şi caprele tale? Aici oftează. Are mereu – cine nu are, în ţara noastră de şomeri? – probleme cu forţa de muncă. Dacă găseşte un cioban, care se prezintă destoinic, a doua zi dispare şi îl recuperează din crâşmă, din poziţia culcat. Mă, i-am zis unuia, povesteşte Morela, când fătau oile, ţi-am tras apă la jgheab, vine apa direct din deal, pe furtun, trebuia doar să-i dai drumul la robinet! Eu te ştiam la treabă, iar tu la cârciumă şi oile zbiară de aude tot satul!  Adăpam oile la unu noaptea, cu nevastă-mea şi le dădeam apă fiindcă ciobanul era la birt şi a doua zi a nimerit la altul să se angajeze. S-a reîntors după trei zile, pleoştit, să-l iau din nou, fiindcă ăla îl dăduse afară rapid. N-am cu cine face treabă, vecine, se plânge Morela. Oftăm amândoi. Ne-a prins miezul nopţii în curte. În zori pleacă la oi pe care adesea le mulge singur, apoi la… şi tot aşa. Sunt oameni la Sângeru, destui, puşi pe treabă. Sunt, şi mai destui, care nu fac nimic. Mi-l amintesc pe taică-tău, zic. Stătea uneori la gard cu tata. Beau şi ei, osteniţi, o ţuică la sfârşitul zilei. Când mă sculam eu de dimineaţă, amândoi erau plecaţi cu treburi. Morela (Gheorghe) munceşte într-una. Eu scriu, mai dau cu coasa. Într-o noaptea m-a găsit telefonic Nistorescu mulgând vaca. De ce-o mulgi la 11 noaptea, eşti nebun? Fiindcă n-a muls-o ăla de l-am plătit să facă treaba asta la 7 seara. Cornel a avut şi el vite, la ai lui, prin Apuseni.

    La ţară e frumos. Când a plecat din curtea mea, Morela a zis – ”Aşa-i că nu e aer nicăieri ca la Sângeru?” Aşa e, zic. Miros salcâmii care au luat în stăpânire valea toată şi aerul intră în plămâni ca un cortegiu al lui Dumnezeu, de îngeri care dau din aripi.