Lucian AVRAMESCU

Pe paginile de facebook, ale mele şi ale altora, sub materialele bune-rele găzduite de memoria electronică a aparatului la care apăs şi eu litere, înfloreşte o gâlceavă neîntreruptă. Cele mai arţăgoase replici au în substanţa lor o iubire faţă de cineva care a fost insultat, nemeritat, de altcineva. Apologeţii domnului Gigi Becali se iau de păr cu apologeţii unui personaj similar cu care adulatul a intrat în coliziune de răgnete. Îndârjirile sunt maxime, iar scrâşnetul din dinţi, ca o frecare de roci la cutremur.

Oana Zăvoranu şi mama acesteia, ambele personaje care-mi sunt cu totul străine prin merite şi preocupări, au reuşit să încaiere poliţişti, bodyguarzi şi plebe, în poarta unui cimitir, mama fiind decedată, iar fiica absentă. Revoluţia a izbucnit, cu patimă şi enervări, în absenţa celor două. Doar televiziunile erau de faţă. Toate. Tragedia unei morţi aşteptate s-a schimbat într-un vesel balamuc. Fiica a dat interviuri, iar televiziunile le cumpără în draci. Preţul urcă deodată cu ratingul. Publicul este produsul televiziunilor, fiindcă nimeni sau mai nimeni nu mai face alt sport, iar televiziunile sunt, prin ricoşeu, produsul publicului. Cele două Zăvoranu, mamă şi fiică, au intrat în istorie mai tare ca Iliescu, Băsescu şi Udrea. Cutremurul şi revoluţia pălesc în faţa unui eveniment de precupeţe. Ieşirea lui Jiji în poarta puşcăriei a fost echivalată cu ivirea pe Munte a lui Hristos.

Știrea cu un copil din România care a uluit lumea cu invenţia lui revoluţionară, medaliat cu aur în SUA şi aplaudat la Oscarul mintoşilor lumii, n-a încăput în cinci televiziuni generaliste şi a fost băgată în subsol de ziarele online. La  noi a fost accesată mai puţin decât o reţetă de budincă. În timp ce şapte studenţi medicinişti români îndoiau în Olanda podiumul unei competiţii de profil, spre mândria profesorului lor, unul dintre cei mai mari alergologi din România şi din lume, care mi-a spus că e prima oară când se gândeşte să fugă din ţara lui, dar e prea târziu s-o mai facă, fiindcă evenimentul, pentru el epocal, n-a încăput nicăieri în media românească, în trei televiziuni rulează geanta de 100.000 dolari a Elenei Udrea şi în a patra votul lui Tăriceanu în apărarea junelui parlamentar Șova. Nu zic că ei ar fi netoţi. Zic că noi suntem, pardon, eu sunt netot.

Domnul Ponta, orfan o vreme de adulatori, redevine speranţă. Genialitatea lui e lăudată de cântăreţi care au tăcut o vreme, atinşi de filoxera rară a timidităţii. Revenindu-şi, cu buzunarele pline, îl cară în poza tuturor televiziunilor şi-l pomădează cu făina albă, de franzelă, a nemuririi. Azi l-am auzit spunând că nici el şi nici miniştrii lui nu lucrează pentru leafă, ci pentru popor. Ne jertfim pentru binele public. ”Noi nu vrem salarii, noi vrem doar să lucrăm”. Am râs cu lacrimi, dar e prima oară când îi dau dreptate. Îi dau dreptate în partea de afirmaţie legată de leafă. Da, niciun ministru al lui şi nici al altuia, cred, nu lucrează şi n-a prea lucrat pentru leafă. Toţi se descurcă în afara ei, dovadă înghesuiala din Beciul Domnesc. Toţi îşi fac singuri leafa, ca pe un guguloi mare. Unii o primesc în genţi negre la birou, alţii o înşfacă la pungă, în cimitir sau la crâşmă. Leafa vine oricum, cu o îndestulare neimpozabilă. Apendicele legat de ”popor” rămâne apendice şi, zău, nu merită să insistăm, pentru a ne proteja enervarea. Ponta a spus vorbele astea convins că unii îl vor crede. Câţi vor înjura şi câţi vor crede? Mulţi, că pe asta se bazează demagogia politică, îl vor crede. Guvernul lui de apostoli se lasă răstignit pentru ţară. Bravo, băiatule! Sunt mândru de tine!

Adularea netoţilor, adesea aceiaşi cu bogătaşii ţării, fie că vorbim de metresa unui fost preşedinte sau de fiica sa, de un primar moldav care şi-a făcut fiul vânzător de curent electric, singurul miliardar care n-a avut în viaţa lui decât o secretară care răspundea de redactarea facturilor de vânzare a producţiei hidrocentralelor făcute în vremea lui Ceauşescu, adularea, zic, e nemărginită. Dacă e bine recompensată, vom afla de Gigi Dumnezeu şi de Victor Iisus Hristos. În tot acest timp, putrezesc în mansarde, redescoperiţi la trei săptămâni după deces, prin semnalul olfactiv venit pe sub uşă, autori de tratate ştiinţifice, cercetători cu premii internaţionale sau scriitori care sunt predaţi la şcoală. Netoţii sunt mereu în atenţia adulaţiei publice, iar dacă se întâmplă să moară, sunt vegheaţi de preşedintele academic al doctorilor, de armata de cameramani a televiziunilor şi de bocitoarele care şi-au luat din timp avansul pentru plâns. Sportul adulării netoţilor devine naţional, iar numeroase persoane, unele vizibile seară de seară în televizor, s-au calificat şi au căpătat centură. Neagră.

Ridicându-mi ochii dintr-o carte, citesc pe manşeta mişcătoare a ecranului din odaie, unde circulă în viteză o ştire, că un vapor s-a scufundat cu 900 de emigranţi. Echipele de intervenţie specializate au reuşit să…salveze 24 de cadavre! Tot acolo, cu altă literă, pe alt rând, scrie ceva despre România. Pe ea cine o salvează şi în ce formă, vie sau decedată? Vaporul e dedesubt, România deasupra, sau e una şi aceeaşi ştire? Cine s-a scufundat? Devin atent, dar intră publicitatea şi mă scufund la rându-mi în ceaţă.

Sărăcia nu înseamnă neapărat absenţa averii materiale, ci absenţa iubirii, incapacitatea de a iubi oamenii. Este, în linii mari, una din ideile de la bătrâneţe ale lui Tolstoi. Cei mai săraci sunt săracii în privinţa averii sufleteşti, aşa traduc eu zbaterile marelui gânditor care nu se sfia să enunţe lucruri simple, atârnând de ele o uriaşă greutate. Mă întreb, ştiindu-l obsedat să-şi împartă pământul mujicilor şi chiar să-şi lase jurnalul, ultima lui creaţie, lumii şi nu familiei (din acest motiv nevastă-sa intenţiona să-l declare nebun!), cum ar fi rezolvat marele Tolstoi sărăcia sufletească a atâtor nevoiaşi cu gândul? Ce să le împartă? Le-a împărţit cărţi şi degeaba, mai ales că-n Rusia vremii lui cei mai mulţi erau analfabeţi. Azi, fără a fi mulţi analfabeţi (mă refer la noi, dar sunt asigurat că vor fi în curând mulţi), avem din ce în ce mai puţini cititori.  E ca-n bancul cu străinul care opreşte la Universitate, în piaţă şi întreabă un agent, în engleză, pe unde s-o ia spre Constanţa. Nefiind înţeles, întreabă în franceză, apoi în germană, italiană, rusă. Degeaba! Pleacă turistul. Ai văzut, îi spune uimit agentului un trecător care asistase la discuţie, câte limbi ştie ăla?! Și la ce i-a folosit, răspunde plictisit agentul?!

Ieri au venit, cu un aer înalt, de parcă ele respirau în altă lume, inaccesibilă mie, două cucoane din Bucureşti. S-au recomandat ca fiind de la un trust de presă cu nume străinesc, deţinător de patru ziare şi cinci reviste. Eu m-am recomandat cu numele meu şi atât. Nu păreau să fi auzit de mine, ceea ce m-a liniştit într-un fel. Le-am povestit despre Brâncuşi, despre pietrele cioplite de ţărani, am adus vorba despre talentul sculptorilor de a fi mari pictori, pomenindu-l pe Michelangelo, acelaşi care a pictat Capela Sixtină şi a extras cu dalta, dintr-un bloc de marmoră, celebrul David, despre… Au cătat mereu cu privirea în sus de parcă nimic nu le atingea. Au promis să mai vină.

Vine de la şcoală fiica mea cea mică. Deschide televizorul în căutarea desenelor animate, la care are acces un interval stabilit de părinţi pe care, fireşte, nu-l respectă niciodată. Trece peste un post cu ştiri şi prind din zbor iar un naufragiu. Institutul Cantacuzino, prin grija Guvernului, va fi salvat, trecând de la nu ştiu cine, la nu ştiu ce. Iar naufragii, iar statul care ne scoate la mal. Ce ne făceam fără stat, fără premier, fără miniştri şi rămâneam un popor care se autogospodărea în graniţele limbii lui, mult mai extinse decât cele stabilite de creioanele învingătorilor din cel de al doilea mare război? Să ne fi fost limba română Rege, iar inima, aia care nu prea mai bate în ritmul cosmosului de acasă, Regină? Pun şi eu, pentru mine, întrebări prosteşti, că amenzile sunt mici.