Lucian AVRAMESCU

Ieri, fiica mea de şapte ani a primit, în clasă, vizita unui iluzionist. Sunt în săptămâna ”Școala altfel”, iar copilul a venit acasă fericit să-mi arate o carte de joc cu trei inimi, dar una era acoperită cu degetul ei. Câte semne sunt? Trei am răspuns! Păcăleală! Sub buricul degetului care ţinea cartea, al treilea semn lipsea. Copilul râde încântat. Râd şi eu. E o săptămână de hârjoană, chiar şi cu un iluzionist de doi lei care, în lipsa altui public, parazitează cum poate, pe şcolile în semivacanţă sau pe căminele de bătrâni. Și ce a mai fost? Și copilul, care are talent actoricesc (joacă uneori  trei personaje în faţa mea şi eu mă amuz la o performanţă care mie-mi lipseşte) îmi relatează că un alt ”actor”, care-l însoţea pe iluzionist, a jucat pe cineva foarte cunoscut. Și încearcă să-mi reproducă, fiica mea, ce văzuse la şcoală. N-a fost greu să-l identific pe Gigi Becali, personaj care, iată, este predat în şcoli. Dacă sunt în stare să iert giumbuşlucurile lui Becali cel autentic, un şmecher care şi-a cocoţat notorietatea sus, sus de tot, faptul că a ajuns, ca Albă ca Zăpada sau Moş Crăciun, în şcoli, mă scoate din sărite. Spuneam, sau scriam acum câteva zile, văzându-l pe Jiji ieşind din puşcărie şi ţinând o lungă conferinţă electorală ziariştilor la poarta penitenciarului (cu toate că ”abia aştept să ajung acasă şi să mă rog”), că, la cum îl percep şi la cum îmi ştiu electoratul, ăsta, după uşoare interdicţii, va candida la preşedinţie şi – nu vă strâmbaţi – va fi şi ales. Sunt, în lumea în care mă mişc, oameni simpli care-s gata să se închine lui Becali ca unui sfânt şi unui martir. Să fie sănătoşi! Dar, în şcoală, să apară un imitator ieftin care să-l joace pe Becali e prea mult. Televiziunile particulare, multe de-o ruşinoasă şi imbecilă subclasă, fac rating cu Becali. Să le fie de bine. Pot imita pe cine vor şi pot imita ce vor. Dar să-l predai pe Becali – că până la urmă asta a fost – în şcoli, e prea mult.

Să fii sănătos, domnule Becali, cu averea ta, cu prezenţa ta în Parlamentul de la Bucureşti şi  în Parlamentul European, cu nedreptatea puşcăriei, dacă a fost nedreaptă, dar nu te vreau ca model pentru o nouă generaţie. Nu în şcoală, domnule Becali. Te rog! Plimbă-ţi sau plimbaţi-i stereotipa persoană unde vrei şi unde vreţi! Dar aici preparăm, pentru un din ce în ce mai incert viitor, o nouă generaţie. E păcat s-o tăvălim prin această jenantă şi agresivă becaliadă.

Știu că e vinovat ăla de te imită şi te cară în faţa copiilor din clasele mici. Poate sunt vinovaţi şi dascălii care au fost luaţi prin surprindere, neştiind ce vor prezenta "artiştii". Dar e cam prea mult Becali în România. Petre Țuţea spunea, citându-l pe Platon parcă, un lucru îngrozitor – democraţia, ca şi oligarhia, e una din formele aberante în conducerea unei societăţi. Nenorocirea este că democraţia, pe care filosoful o iubea, n-are criterii în a-şi alege conducătorii şi numai prin accident se ajunge ca o valoare să conducă o ţară. Marele filosof şi, cu adevărat, martir, râdea şi de americani care n-au excelat prin mari bărbaţi de stat. Sunt, în general, alese în vârful statelor democratice nulităţi şmechere.

Nu ştiu cine va fi următorul preşedinte al României, dar dacă, din sfert în sfert de oră, televiziunile prezintă pretinsele milostenii ale latifundiarului din Pipera, crucile lui care ţin din creştet până-n şliţ  şi din apusul până-n răsăritul fiinţei sale, ca pe însăşi răstignirea lui Iisus Hristos, apoi el va fi cu certitudine Gigi Becali. Democraţia ne-a adus-o pe analfabeta EBA pe scaunul lui Titulescu şi al lui Iorga în vârfurile reprezentării europene. Ni-l va aduce şi pe Becali care, iată, este predat ca model în sălile de clasă, preşedinte. Distanţa nu-i mare. A fost în Parlamentul ţării, a fost în Parlamentul Uniunii Europene ales prin vot. De ce n-ar fi, după martiriul puşcăriei (am văzut câteva secvenţe cu el în detenţie, plimbându-se ca pe faleză în curtea lui finu-său) şi şef de stat, ales prin vot?

Votul joacă fotbal în clipa asta pe stadionul din faţa casei mele (înjurăturile şi replicile dintre jucători şi tribune indică o înaltă şi suplă calificare democratică) şi tot votul (votanţii) vine gârbovit de la Biserică, în expresia unor băbuţe care trăiesc ca vai de mama lor. Viaţa noastră a ajuns, în zile în care un realizator de manuale şcolare mi se plânge că nu-l poate tipări pe Tudor Arghezi, fiindcă nu ştiu cine se opune, un neîntrerupt Gigi Becali. E timpul să vă opriţi, domnilor ziarişti şi actori şi saltimbanci, şi să-l lăsaţi pe bietul miliardar din Pipera în plata Domnului. Spre binele copiilor, măcar.