Alina MIHĂESCU

Am cunoscut de-a lungul vremii oameni despre care am avut convingerea că nu i-am întâlnit întâmplător. Sunt oameni care apar ca răspuns la o întrebare, ca soluţie la o problemă sau ca semn că rostul lumii este simplu şi sub ochii noştri. Doar că nu-l vedem şi căutăm în altă parte, orbecăim. Alergăm după confort, după succes şi fericire şi nu e nimic rău în asta. Diferenţa este în ceea ce înţelege fiecare din succes şi fericire şi, mai ales, ce face ca să ajungă acolo. Sistemul nostru de valori ne învaţă că antidotul sărăciei e banul. Dacă ai bani, eşti bogat. Şi totuşi antonimia semantică nu e suficientă când apare unul dintre oamenii aceia de care vă spuneam mai sus. În prima zi a Săptămânii Mari am cunoscut-o pe Elena Lene, o femeie de 87 de ani care poartă-n spate nu doar propria bătrâneţe, ci şi grija fiului ei cu handicap de gradul I. Nu e un demers jurnalistic, nu e vorba de investigaţii şi dovezi, dar vă voi spune povestea ei, aşa cum ea mi-a prezentat-o. Practic, bătrâna şi fiul său supravieţuiesc cu 600 de lei pe lună, teoretic sunt foarte bogaţi. Statul îi datorează bătrânei peste 200 de mii de lei, despăgubire pentru un imobil din centrul Sucevei, demolat de comunişti. Pe vremuri, a locuit într-o casă cu etaj chiar lângă Sfântul Dumitru, unde avea şi propria brutărie. Comuniştii au schimbat faţa oraşului, iar chiaburii au fost scoşi în stradă. După zeci de ani femeia a câştigat procesul cu statul român, iar asta o face bogată, dar numai pe hârtie. Elena Lene şi fiul ei de 58 de ani trăiesc sub limita sărăciei, într-o cămăruţă în care nu încape mai mult de o sobă şi două paturi. Acolo mănâncă, acolo dorm, acolo se roagă. Am întrebat-o cum se descurcă şi mi-a spus că nu se plânge şi nu cere nimic din ce nu i se cuvine, nu pretinde că trebuie să o ajute cineva şi nu aşteaptă bani de la alţii. Grădina i-a dat mereu tot ce-a avut nevoie. În plus, o ajută postul negru şi rugăciunea. Aşa ştie ea să trăiască, după ce viaţa i-a dat şi avere şi sărăcie. În afară de casa din centrul Sucevei, Elena Lene a mai avut nişte pământ la Rădăuţi. L-a donat, a spus femeia, bisericii. De ce, am întrebat-o, ca să aibă grijă de dumneata la bătrâneţe? Nu, zice, de mine doar Dumnezeu mai poate să aibă grijă. La fel a făcut şi cu grădina şi cu casa de pe Hărbărie, în care locuieşte acum. Le-a dat Arhiepiscopiei, nu ca să primească ceva în schimb, ci pentru ca cineva să aibă grijă de copilul ei. Nu acum, ci când ea n-o mai fi. De la o vreme are şi o vecină pe care o îngrijeşte. Mai trece pe la ea şi-i lasă câte ceva pentru că e mai necăjită, e singură pe lume... Elena Lene este unul din oamenii aceia pe care-i întâlnim ca să-nţelegem rostul lumii. Nu cere nimic pentru că are totul. Iar pentru noi e un răspuns la o întrebare care a venit acum, în Săptămâna Mare.