Lucian AVRAMESCU

 Ninge la Sângeru, ceea ce a apăsat sufletul meu pe clapa melancoliilor. Am scris, ca atare, câteva versuri. Așa mi se întâmplă mai mereu când sunt colindat de fantezii și ninsori. Le preschimb, mai mult sau mai puțin inspirat, în rime. Isprăvind eu cu nemeritatele candori, am deschis televizorul să văd dacă ninge doar în sufletul meu, sau lumea toată-i o ninsoare? Nu ninge peste tot, din păcate. Am deschis un canal, cel asupra căruia aseară un membru al familiei s-a uitat probabil. L-am deschis ghinionist la jumătatea pronunției unui nume pe care am motive să-l detest și nu de ieri, alaltăieri, ci de 25 de ani, de când am luat cunoștință, cu îngrijorare, că există – Băsescu. Numele mi-a trosnit în urechi ca un gătej pe care-l rupi. Trei oameni în toată firea se ocupau de Băsescu, victimă – Dumnezeule, iar victimă! – a loviturii de stat. Care lovitură? Aia cu referendumul, când eu, alături de alți șapte milioane și jumătate, ne-am prezentat la urne să tundem România de răul cel mai urât din câte credeam eu că există. Nu m-a transportat nimeni cu autobuzul, nu mi-a dat cineva o cinzeacă, recompensă pentru vot. Dacă m-ar fi chemat Dragnea sau ăla de la Brașov, Niță, care are gușa în ceafă, sigur nu m-aș fi dus cu toată antipatia mea față de Băsescu. Am mers pe țurloaiele mele, încă utilizabile. Așa am simțit și nu mi-am imaginat nici atunci și mi-e imposibil să accept acum că votul meu, ca un glonț de mitralieră, a dat o lovitură de stat. Și încă ce lovitură, fiindcă ăla de se cuvenea lovit a rămas la locul lui și se agită încă.

Am butonat alt canal și, blestem, și aici câteva persoane se ocupau tot de Traian Băsescu. Moșia Nana, moșia Leana Cosânzeana și, firește, din trei în trei cuvinte cineva rostea, fie indignat, fie duios, același nume care a devenit mărțișor, ziua femeii, aerul pe care-l respirăm, miezul Căii Lactee.

Fug și de aici și dacă n-ar suna de alături detestabilele desene animate la care se uită Ana Luciana (sinistre și grotești personaje au înlocuit-o pe Albă ca Zăpada și longevivii ei pitici și mare nenorocire bagă în viața copiilor noștri producătorii industriali ai așa-ziselor desene animate educative), aș zice că lumea toată se cheamă Băsescu. Toate bolile, tratate atent, sunt vindecabile. Se pare că boala Băsescu rămâne fără leac. Nu-i o  nebunie individuală, până la urmă explicabilă, a cuiva, ci devine, a devenit, nebunie colectivă. Băsescu e-n toate, în cele ce sunt și cele ce mâine vor râde la soare, mai puțin în celula în care justiția noastră ferm independentă, tot ocolindu-l,  uită să-l îndese.