Lucian AVRAMESCU

Miercuri seară, târziu, către miezul nopții, am primit câteva telefoane. Unul era de la fratele meu, caricaturistul Marian Avramescu. Altele, trei, care i-au urmat, de la prieteni apropiați mie și scrisului meu, conțineau, la unison, o revoltă. Te uiți la Dan Negru? N-am priceput. La cine și la ce? La emisiunea cu blondele, Antena 1, moderată de Dan Negru! Nu, zic, speriat că s-a petrecut ceva de care ar fi trebuit să am cunoștință, iar eu mă găsesc scufundat în lecturi. Citesc! - am răspuns, oarecum vinovat. Fiecare îmi istorisește, precipitat, o ”măgărie” comisă de susnumitul. Rezum mesajele telefonice. Utilizând o poezie a ta, una din cele foarte cunoscute, ”Bună seara, iubito”, a lălăit o jumătate de oră inepții pe un chestionar având la bază  versurile tale. A extras din ele un cuvânt pe care ”blondele” trebuiau să-l nimerească. Și ce-i cu asta ? Este. Dan Negru a repetat de zeci de ori minciuna că-s versurile lui Caramitru, că-i cântecul Loredanei, o singură dată a scăpat și adevărul că-i creația muzicală a compozitorului Adrian Enescu. Putea să rezulte nu doar că poezia ta e a lui Caramitru,  ci că-i scrisă direct, într-un moment de exaltată inspirațiune, chiar de Dan Negru!

Mi-a fost trimis, prin sofisticatele mijloace electronice, și un extract din această emisiune despre pretinsa  prostie a blondelor. Eu știu destule blonde deștepte. Mă rog, am reușit să urmăresc pasajul incriminat care ține și tot ține. Dintr-o strofă a poeziei mele  ”bună seara, iubito, pot să-ți spun prin cuvinte/ că puține mai sunt pe pământ lucruri sfinte/ că intră, iubiri, prematur în morminte/ bună seara, iubito, pot să-ți spun prin cuvinte”, autorul scenariului extrage un cuvânt pe care ”blondele” trebuie să-l ghicească.  Comentariile, lălăiala, tumbele făcute de realizatorul căruia nu-i mai ajungi cu prăjina la nas pleacă de la munca și creația mea. Negru îmi fură, într-adevăr, una din poeziile foarte cunoscute, pe versurile căreia mai mulți compozitori au imaginat cântece (cel consacrat e al lui Adrian Enescu, cu care am realizat primele două discuri ale Loredanei, cu 17 cântece, toate pe versurile mele, debutul care avea s-o lanseze) și o utilizează ignorând dacă nu o lege a dreptului de autor, măcar una morală. Tot amân să dau curs sfatului unui alt amic de a da în judecată ProTV pentru că mi-a utilizat, fără acceptul meu și fără să mă remunereze, un an, dacă nu mai mult, la începutul și sfârșitul fiecărui episod al unui serial numit Inimă de țigan sau de țigancă, ceva de genul ăsta, o poezie devenită cântec. E tot creația muzicală a lui Adrian Enescu și creația literară a lui Lucian Avramescu. Măcar cei de acolo mă menționau în generic. Acum, mă văd în situația de a înfrunta ignoranța sau reaua-credință a lui Dan Negru, autointitulat ”profesor” la o academie de ziariști. Academicul ăsta, care rulează în toate emisiunile lui cel mult 30 de cuvinte, între care zece sunt hăhăieli, n-a învățat câteva lucruri de bun-simț privind creația. Ce pot face spre a-mi apăra munca? A fost, am văzut și eu bine, o dezbatere pe ”text” din care fusese eliminat un cuvânt. Nu au eliminat din ”cântec” o notă muzicală!  Construind pe ea un întreg show de televiziune, autorul trebuia menționat.

Reiau mai jos un articol publicat anul trecut, când am avut ghinionul, urmărind niște copii talentați, să-l văd și ascult și pe acest nefericit saltimbanc al televiziunilor comerciale. Iată-l:

Un juriu care mugește

Un juriu cântărește și, după docte chibzuințe, dă note. El nu poate fi imaginat decât academic, stilat, îmbelșugat în povețe de ținut minte. Când e vorba de cântărit arta, în expresiile ei variate, cu vocea, cu pensula, cu dansul balerinelor în vârful de peniță al piciorului, juriul, experimentat, cu calificări la Sorbonele artistice, trebuie privit cu respect evlavios. Când asudă în scenă un concurent minor, răspunderea e și mai mare, iar doctul de pe scaunul cu jurați este așteptat cu sufletul la gură să se pronunțe. Concurentului, părinților, publicului le sare inima din piept de emoția așteptării. Ce va zice, ce va scoate prin crăpătura, rujată sau nerujată, de deasupra bărbiei? Ei bine, există o emisiune la o televiziune cu ștaif care adună puzderie de lume în fața televizorului. Eu nu mă uit decât obligat de un membru minor al familiei, pe care-l scap la butoane seara și dacă-i sting ecranul, plânge. Așa că-l las. Astfel am avut prilejul să asist de câteva ori, bucuros și admirativ, la prestațiile de excepție ale unor copii de talent – emisiunea-concurs se cheamă ceva cu starurile de mâine – și perplex și neputincios la acompaniamentul grotesc al juriului. Jurații, persoane cunoscute, muzicanți în general cu vocea și chitara, scăpați uneori-adeseori pe la nunți și șușanele, dar cu o sonoritate de nume care-i cheamă în toate televiziunile comerciale, par, în postura nouă în care i-a îmbrâncit soarta, scoși direct din târlă sau din peluza stadionului. Comentariile deștepte, învățătură și pildă pentru cei mici, naivi, emotivi și talentați, care tremură în fața lor, condensează cea mai abundentă nerozie pe care am ascultat-o vreodată, în genere onomatopeică. Uau, mamăăă, ăăău, m-a rupt, măă ce corzi are asta mică, haoleu, ăăă, uuu, extraaaordinar, io nu mai pot. Plâng, se vaită admirativ una, care înțeleg că se numește Lora, clipind din gene ca o soacră gata să leșine admirându-și nora. Io, care cânt și la nunți, declamă teatral Maria Cârneci, cântăreață de populară stimabilă, dar de doi lei în academia unui juriu național, mierțăie și ea niște sunete care se vor admirative dar care nu condensează altceva decât platitudini și o de neinvidiat puținătate intelectuală. Mai silențios și decent în expresie e actorul de comedie Vasile Moraru, dar e astupat în corul de urlete, în care pe locul întâi e chiar realizatorul emisiunii – omul ăsta pe care-l credeam neprost și-a construit în rezumat personalitatea scenică, iar ultimele lui succese de rating l-au amețit și îndesat în acest ciorap ligvistic alcătuit din trei silabe. Îl cheamă Negru, urlă întruna, trei sferturi din emisiune stă în genunchi, autopastișându-se, iar în restul timpului scoate, cum ziceam, răgnete de admirație, de parcă valoarea n-ar putea fi salutată și cu vorbe articulate. Mai sunt și alți cântăreți, Pepe și încă unul, îmi scapă numele acum, chinuindu-se uneori să lege o vorbă de utilitate pentru bieții minori talentați, dar orice strădanie de a zice ceva inteligent e înecată în orăcăiala generală. Hăăă, uau, m-a rupt, ține-mă, soro, că leșin, asta e mare rău, uită-te fă la ea ce gene are că m-a dat pe spate, ș.a.m.d., în aceeași înaltă notă de armonii spirituale de birt, gang și chermeză.

Sunt convins că acești excepționali copii, mană cerească pentru o scenă artistică din ce în ce mai searbădă și săracă în valori, pradă comercialului vulgar, pleacă acasă cu bucuria de a fi fost validați de un juriu de somități. Revăzându-și, peste ani, înregistrările, ca recurs la memorie, când chiar vor fi nume ale artei și valori trecute prin conservatoare și școli înalte ale scenei, se vor îngrozi ascultând corul de grohăituri care le-a acompaniat debutul. Păcat de copii, păcat de inițiativa acestei emisiuni prădate la drumul mare de cei aleși să-i confere demnitate și spirit.