Lucian AVRAMESCU

L-am invidiat pe Arghezi pentru îndrăzneala de a introduce în limba literară cuvinte strigate doar în penumbra peluzelor şi nescrise în cărţile de citit. O fac şi alţii, azi, abundenţi într-o cufureală prin sfinctere, lipsită însă de magia talentului. Mediocritatea pute. Cuvântul greu acceptat în saloane capătă doar sub pana poetului adevărat muzicalităţile genialităţii.

Am aruncat scârbit câteva cărţi scrise de oameni pe care-i cunosc prin activismul lor neîntrerupt, prezenţi peste tot, inclusiv în tomurile Academiei, unde le-a făcut loc persuasiunea ştiinţifică a datului din coate. Îngreţoşau.

Și totuşi, azi, am auzit o expresie care m-a făcut să râd sănătos, întrebându-mă apoi dacă evitarea ei nu văduveşte cumva savoarea limbii şi chiar înţelepciunea. Expresia se potriveşte împrejurărilor de viaţă multiple, dar cum s-o scriu fără să jignesc auzul fin al cititorilor mei? Într-o translaţie de îmblânzire nu mai sună la fel. Pocită de atractivitatea naturală, sună cam aşa: ”Dumnezeu îi îndeasă norocul cu deştul în (varianta blajină) popou, iar el îl  (of, cum să zic?) flatulează!”. Îmi lipseşte curajul de a scrie cum am auzit. Vorba nu e un cap de destrăbălare, circulă, dar n-am îndrăzneala s-o scriu, cu toate că şi domnia ta, cititorule, ştii la ce mă refer. Uneori vorba aia se face simţită olfactiv în tramvai sau cinematograf. Sărăcim neapelând, măcar în legitimă apărare, la întrebuinţările fruste? Strigă vreunul la film, pe întuneric, mă, care ai flatulat că nu mai pot să răsuflu?

Creangă a scris, în ”Povestea poveştilor”, care se cheamă de fapt mai scurt şi mai sugestiv, ce n-a îndrăznit nici un scriitor român (clasic) să pună pe hârtie. Înainte de '89, am ascultat povestea scrisă de popa din Humuleşti în căminul studenţesc, înregistrată clandestin prin vocea unuia dintre cei mai mari actori ai teatrului românesc. Azi este publicată dimpreună cu opera întreagă a marelui povestitor. Diaconul Creangă, prietenul lui Eminescu, se exprima slobod la gură, porcos chiar, dar din vulgaritatea lui neaoşă au ţâşnit opere memorabile. Avem dreptul să le pronunţăm cu voce tare? Nu. Doar după ora la care adorm copiii. Nu-i cuviincios să le strigăm, dar e drept să le tăcem?

Am ascultat interviul acordat de un răsfăţat al domnului Patapievici, autoproclamat scriitor, care ne reprezenta cultural la Washington. Omul pronunţa la televizor în mod abundent şi agresiv, într-un interviu despre reprezentarea culturii române peste Ocean, numele unor detalii corporale pitite de obicei în nădragi, cu o forţă convulsivă şi o sacadare care-l făceau suspect de onanie. Nu le spunea fiindcă împrejurarea interviului le cerea, altfel pierzându-şi substanţa filosofică, ci pentru că sonorităţile îi umpleau nişte goluri fiziologice. Aşa mi s-a părut.

Pornografia de cuvinte a devenit abundentă, depăşind pe alocuri mecanica repetitivă a filmelor de profil. Și mai există o pornografie cianotică pe care o aud, zilnic şi abundent, în producţia nouă de desene animate. Personaje dizgraţioase, urâte ca dracul gol, urlă, se ceartă, îşi scot ochii, pe traseul unor scenarii seci, scrise de nucile unor scăfârlii din care a fost extras miezul. Mutilarea se produce progresiv, iar cuvintele de care mă feresc eu sunt de multă vreme în limbajul uzual al prichindeilor nevinovaţi.