Alina MIHĂESCU

Instituţia bisericii are, periodic, accese de participare activă la viaţa socială. Şi nu mă refer la menirea sa în societate aşa cum o înţelegem cu toţii, ci la amestecul în treburi mai degrabă laice şi de multe ori necurate. Nu voi scrie astăzi despre declaraţii, atitudini şi orice alt tip de propagandă de campanie electorală, deşi tare mă mănâncă degetele. Aşa cum societatea românească e ruptă în două, la fel Biserica se balansează între încredere şi neîncredere, fără a se suprapune neapărat peste cele două emisfere ale societăţii. Se discută mult şi cu patos dacă suntem sau nu un stat laic, dacă e important sau dacă ar trebui să conteze faptul că românii sunt ortodocşi, dacă e bine ca religia să fie studiată în şcoli. E o chestiune care animă spiritele şi evidenţiază extremele. Şi totuşi România, din acest punct de vedere, e o ţară destul de echilibrată. Nu suntem ca Olanda sau Marea Britanie, dar nici ca Grecia sau Spania. Potrivit Wikipedia, deci o sursă nu foarte sigură, 42% dintre olandezi nu sunt credincioşi. 29% sunt catolici, iar restul de multe alte feluri. În principiu, nu li se potrivește mai deloc zicala „crede şi nu cerceta”. În ceea ce priveşte religia în şcolile publice, nu este prevăzută predarea nici unei religii, cu excepţia cazului în care părinţii solicită asta, iar dacă se întâmplă, profesorii sunt desemnaţi să predea religia şi sunt plătiţi de... biserica locală. Vedeţi vreo asemănare cu România? Nicicum. Asta nu înseamnă că ţara noastră e la polul opus. În Grecia, ţară eminamente ortodoxă, dar mult mai occidentală decât România, prin istoria ultimelor decenii, se întâmplă lucruri de neimaginat la noi. De pildă, copiii îşi încep cursurile în fiecare dimineaţă cu o rugăciune. Unii vor spune foarte bine şi totuşi, imaginaţi-vă că nu e ca atunci când noi, pe vremuri, cântam imnul în clasă, înainte de prima oră. Operaţiunea e mult mai amplă, se derulează în curtea şcolii, unde se adună toţi copiii, din toate clasele, iar rugăciunea, ortodoxă desigur, o spune unul dintre elevii buni, la microfon. Dacă cineva ar propune ca acest ritual să aibă loc în şcolile din România, e greu de imaginat cam ce dezbateri s-ar stârni şi ce sorţi de izbândă ar avea. Cât priveşte predarea religiei în şcoli, desigur, se întâmplă. La cerere, însă, copiii nu sunt obligaţi să participe. Adică, aproximativ anapoda faţă de Olanda, ca să folosesc un cuvânt grecesc. Personal nu cred că societatea românească, oricât de ortodoxă ar fi ea, este gata să adopte o astfel de măsură precum cea cu rugăciunea în curtea şcolii. Grecii, în schimb, nu au nimic de obiectat pentru că ei sunt cetăţenii pe ale căror buletine era, într-o vreme, trecută religia şi ai căror reprezentanţi în Parlament sunt obligatoriu şi câteva feţe bisericeşti. De aceea spun, România este încă o ţară echilibrată din acest punct de vedere, aşa că patima nu-şi are sensul indiferent de care parte ne aflăm.