Lucian AVRAMESCU

Îmi amintesc o tabletă a lui Tudor Arghezi despre cum tace și cum se roagă Regele. Nu părea nimic spectaculos, Regele nu conducea o bătălie, nu era suit pe cal și nu purta sabie. Era la slujba de duminică, la biserică. Totul, sub pana meșterului cuvintelor potrivite și încrucișate, căpăta o dimensiune astrală. Regele, probabil Carol I, stătea nemișcat în strana cuvenită lui, iar în cele câteva ore cât a durat slujba a întruchipat statuia în bronz a monarhului. Nu s-a foit, n-a clipit, n-a dus batista la nas, nu și-a inspectat cizmele, statuar ca un arhanghel. Alături, nepotul, mai târziu cel știut ca Regele Ferdinand, încerca să copieze cu greu statuia unchiului, iar un gest pripit a primit dojana imperceptibilă a unei mimici de bronz care l-a certat fără gesturi și fără cuvinte. Cum reușește Regele, se întreba Arghezi, uluit de constatarea că în făptura lui pământească nu încape nimic pământesc?

Acum câteva zile, Majestatea Sa Regele Mihai a împlinit 93 de ani, iar la Carei, Armia română îi dedica eliberarea ultimei palme de pământ din Ardealul ce fusese mutilat. Au trecut zeci de ani de atunci, iar Regele nostru ocupă, statuar, o lojă a istoriei naționale, europene și mondiale, vorbind rar, dar spunând întotdeauna cuvinte care își sapă locul în piatra timpului. Candidații la președinția Republicii s-au simțit  obligați la un elogiu, cel puțin primii doi clasați. Că au făcut-o pentru voturile regaliștilor sau din convingerea că așa se cuvine, nu mai contează. Important e că au făcut-o.

După 25 de ani de la Revoluție, România e zguduită de incertitudini. E una din puținele țări din lume care avea, aici, o certitudine. A ignorat-o.

Bramburita noastră democrație, convulsivă și agitată încât hapsânii și victimele sunt luați la grămadă și adesea confundați, nu ne mai lasă răgaz pentru aduceri aminte. La țară încă se mai poartă ritualul pomenirii morților. Morții apropiați, ai familiei. Morții literari, niciodată, cu toate că la școală am învățat că ei supraviețuiesc prin operă și devin nemuritori. Societatea noastră de îngâmfări și opulențe, sub care își târăște supraviețuirea o lume de anonimi ignorați, nu-și face niciodată timp, sau dacă o face o face rar de tot și formal, să-și pomenească scriitorii. Ea e ocupată, ca de o armată vrășmașă, de politicieni. Numele lor care a devalizat și sacralitatea este rostit zilnic de mii de ori, pe toate tonurile și pe toate canalele.

Cu unii scriitori am viețuit până ieri. Au dispărut ca o specie neadaptată. Cu atât mai rară mi-a fost bucuria și surpriza ca un cititor al mâzgălelilor mele să pomenească, într-un comentariu trimis din diaspora care-mi era adresat, pe AMPress, numele lui Fănuș Neagu. Brăileanul s-a stins, ca o feștilă suferindă, pe patul Spitalului Elias, acum trei ani, doborât de un cancer care i-a ros încet făptura și l-a chinuit până i-a stins și ultimul geamăt. Fănuș, pe care am avut bucuria să-l întâlnesc, fără a mă număra printre amicii lui de nesfârșită boemă, vorbea bolovănos și greoi, cuvintele ieșindu-i din gâtlej cu țărână pe ele și aluviuni de parcă extrăgea o lotcă din mâlul Dunării. Scria însă cu o duioșie a metaforei pe care puțini au atins-o, oratoria lui păguboasă fiind din belșug compensată de oratoria condeiului care valsa ca o balerină din Lacul Lebedelor și broda savante îmbinări la masa de lucru. Fănuș a fost și a rămas un poet în tot ce-a slobozit condeiul lui. Că scria despre driblingurile lui Dobrin sau despre fantomaticii lui pescari din apele Brăilei, Fănuș Neagu rămânea marele poet în proză. Mi-l imaginez incapabil să scrie o cerere de lemne la primărie sau un demers bancar fără o buclă de ironie inspirată. Metafora îl urmărea ca o umbră, lipită de condeiul lui magic, încolăcit de culori și ghirlande.

La trei ani după ce făptura sa mare s-a împuținat până la a deveni nevăzută, mă gândeam că Uniunea noastră de breaslă îl va pomeni într-un fel. N-am știință s-o fi făcut. Frumosul nebun a rămas închis în cărți și, dimpreună cu cărțile în zilele noastre, în uitare. A fost și el un fel de rege, al metaforei.