Lucian AVRAMESCU

Soarele, la sfârșitul verii, se înmoaie și-și arată un obraz mai puțin aprig. Sunt zilele în care merg, când scap din chinga unor treburi, câteva zile la mare. La marea mea de acasă, fiindcă viața m-a dus și pe la alte mări, unele mai sărate, altele mai calde și cu lentila ochiului de apă colorată în nuanțe stranii. Îmi place, la Marea Neagră, luna plină care croiește pe suprafața apei, în nopțile senine, o autostradă nemărginită pe care nu mă mai satur să umblu cu privirea. Și-n zori încerc încântarea neștirbită a răsăritului. Oul soarelui iese din apă ca dintr-o placentă, umed și roșcat, încet, să nu se spargă de cremenea tare a cerului. Apoi se suie în scări și culorile se albesc până când, îndeajuns de înalt, soarele nu se mai lasă privit. Încă neînvățat cu forța lui, astrul zilei se lasă văzut cu ochiul liber doar atunci când iese din  pântecul mării. Pruncia lui ține puțin. Apoi umblă cu foc pe spinări și ia în stăpânire uriașul grătar al plajei unde destui ageamii se trezesc noaptea friptură și umblă cu salvarea spre spitale.

Cele zece zile ale mele la Mamaia, unde am fugit cu strângere de inimă, lăsând la Sângeru treburi neisprăvite și la București destule începeri neîncepute, au fost pe jumătate potrivite intențiilor cu care am plecat de acasă. O bună parte din timp a bătut vântul puternic, marea a fost zburlită constant, iar soarele s-a arătat cu zgârcenie. Hotelul, spre norocul nostru, era prevăzut cu o piscină, ușor adăpostită de pereți și arbori, cu bar asortat și saltele care intrau în preț. Sortit doar locatarilor din uriașul building cu odăi de dormit, jos ne vedeam vecinii de palier și convivii de la micul dejun, echipați în chiloți de baie și relaxați. Ne salutam amabil, iar copiii se zbenguiau în apă, petrecuți prin colaci de siguranță umflați cu pompa. Terminând eu o carte de citit și, scuzați destăinuirea, simțind nevoia să merg într-un loc ferit, am cercetat ușile roată și am constatat că pe una scrie Toaletă. Am pornit într-acolo cu o grabă care nu ținea doar de intenția mea de a mă întoarce pe șezlong. Surpriză enervantă. Ușa avea lacăt, iar decorul indica amănuntul că n-a fost deschisă de-o veșnicie. Am ocolit spre intrarea restaurantului cu care făcea corp comun, unde înfulecam micul dejun. Aflate în pauză, ospătărițele dormitau reunite ciopor la o țigară. De ce ați încuiat closetul, întreb eu. Ca să nu intre toți derbedeii să-și facă nevoile aici, îmi răspunde una oțărâtă. Are ieșire spre piscină! Altul nu e. Unde-și fac oamenii cazați aici nevoile? – îmi exprim eu nedumerirea. Să se descurce, îmi răspunde cea mai vârstnică, boită strident, ceea ce îi dădea o suplă eleganță de broască. Vătămat astfel în pretențiile mele, care nu mi s-au părut excesive, am urcat în odaia închiriată și am rezolvat ce era de rezolvat. Întors la piscină, m-am apucat, jurnalistic, de cercetat cazul care mi se părea important. Unde fac pipi cetățenii adunați pe saltele și care, mulți dintre ei, beau bere de parcă ar veni sfârșitul lumii și nu mai apucă? Peste dreptunghiul de apă, în dreptul meu, încât ne privim uneori fără voie, stă un domn de vârstă aproximativă, cu tonaj ridicat. Bea bere. Cât va rezista? Într-adevăr, omul își ridică tonajul și pleacă. Dar nu spre presupusa toaletă, ci în piscină. Are vezica încăpătoare, zic, eu. Îl urmăresc. Dă de două ori din brațe apoi se oprește, acolo unde apa îi ajunge până la gât. E cu fața spre partea unde mă găsesc, la o distanță de patru pași. Mimica lui se lățește într-o satisfacție de parcă-l gâdilau peștii pe talpă, ochii devin umezi. E limpede, omul își amintește ceva duios. Poate că se gândește la mama lui care-l mângâia când era mic. Iese apoi din apă revigorat, cu mimica veche, uscat parcă de griji și decis să mai bage aer într-o nouă sticlă de bere. S-a răcorit, zic, dar mintenaș va pleca la closet. Aș. Nu pleacă. Peste o juma de ceas intră iar în apă, se oprește, ochii i se umezesc din nou. Abia atunci m-am lămurit. Urmăresc și alte figuri. Licori, cocteiluri, bere, multă bere și...drum spre toaletă ioc! Piscina ținea loc de toate, iar apa, care nu s-a schimbat cât am stat la mare, conținea, în consecință, și lichidul bărbătesc și femeiesc, furnizat gratis de o hidratare abundentă a locatarilor. O fiică de 50 de ani își cheamă periodic mama, de 80, în apă, sprijinind-o pe scări. Bătrâna nu se depărtează de piciorul scării. Stă câteva minute în apă, apoi fiica, rotundă ca un hipopotam, o extrage pe mal. E limpede. Seara am interzis piscina. Ana Luciana, care deprinsese saltul cu colacul de pe mal, a făcut tărăboi. Ce să-i explic. E o boală în apă, zic, un microb periculos. Copilul țipă că vrea în piscină. Îi povestesc ceva despre monumentul de lângă Grand Place din Bruxelles, unde un băiețel de bronz face pipi la nesfârșit. Exemplul nu-i bun. Îmi aduc aminte că acolo unii țin paharul sub puța bebelușului și beau apa limpede. Mă consult telefonic cu un amic. Pe ce lume trăiești? – se miră el. La noi toți se pișă în apă! I-ai văzut tu la mare dând fuga spre closet? Da, zic, dar marea e mare pe când...

E din nou soare. Marea a rămas în urmă. Mă întorc spre București și mă gândesc ce-o mai fi prin viața politică. Și aici, în politică, se pișă destui. În apa vieții în care înotăm toți.