Lucian AVRAMESCU

Cineva mă plânge, cu vizibilă nedumerire, neputincios îmi a-mi găsi o scuză, pentru retragerea mea în văile natale. Cum să stai la țară? Sunt destule de făcut în Capitală, vocea ta trebuie să răzbească prin haosul aglomerat. Nu poți trăi vecin cu ursul și cucuveaua, împărțind odaia curții, prevăzută cu fântână și hidrofor, cu bibilicile și rața domestică. Ai de scris și de povestit națiunii care trăiește convulsii sufletești. Inutil să mă aventurez în mărăcinii explicațiilor. N-aș obține decât un supliment de înverșunare. Cei care mă cheamă la oraș fac o confuzie, de parcă scriitorul și-ar dovedi îndreptățirea și legitimitatea doar cu tramvaiul sub geam.

Un reproș, care revine obsesiv, e legat de absența mea din nu știu ce dezbateri televizate unde curajul meu de a gândi fără lacăt și botniță s-ar face simțit. Haida-de! Vocea uniunii mele de breaslă, și mă refer la membrii îndreptățiți ai Uniunii Scriitorilor, nu se mai aude de mult timp, incinerată de uitare și dispreț. Dacă moartea fizică a unui scriitor încape în ferparul difuzat cu zgârcenie de secretariatul de resort, atent să nu atingă banii de sicriu și să nu pericliteze devizul coborârii în groapă, moartea abstractă ne-a învelit pe toți. Nu mai știu nimic, nu pentru că stau trei sferturi din lună la Sângeru, despre nume care ar trebui să stea vii în vitrina cu clasici, nu mai știu fiindcă nu mai știe nimeni. Societatea (ce vorbă mare și uleioasă!) s-a strâmbat într-o geometrie strict politică, de unghiuri scălâmbe.  Personajele cu avânt sunt politice, banii sunt politici, mai ales dacă-s numeroși, sufletul cetățenesc se zbate în năvodul politic, prizonier al unei iluzii. Nu mai știu dacă poeta Florența Albu a murit demult sau ieri, dacă Dumitru Radu Popescu și Ioan Brad sunt, în Ardealul lor, vii, învăluiți doar într-o moarte abstractă, sau au murit de tot și eu n-am băgat de seamă. O cetate literară bogată scoate pe creneluri personaje care-s mai cunoscute decât Eminescu, iar trecerea Elenei Udrea prin Aeroportul Otopeni face înghesuială la  strapontine pentru a prinde cel mai bun loc de unde se vede. Modesta mea făptură cu barbă e, recunosc, încă știută. Poate și pentru că m-am suit uneori pe scene, iar multe dintre poeziile mele sunt cântece. Ca jurnalist îmi fac meseria și de la țară, unde distanța te ajută să discerni. Bățul, se zice, a așezat prima distanță contemplativă între om și împrejurimi, despărțindu-l – ce cumplită tragedie! – de restul vietăților rămase doar în sumarul lor nud de agresivitate, din colți și gheare și în muțenia lor văduvă de intelect.

Rănit, am mai spus-o, un animal se retrage, cu ultimele resurse de energie, în grohotișul unde l-a fătat lupoaica sau ursoaica. Omul, spun niște doctori americani, cu alură științifică, poartă în el toată viața o parte din aerul tras în plămâni cu prima respirație. Este amprenta lui cosmică. Din această pricină se simte mai apărat între pereții de aer ai nașterii sale. Eu m-am tras la Sângeru nu pentru a muri, ci pentru a clădi mai departe. E ceea ce fac zilnic, scriind mai ales. Sigur că bucuriile și caznele bucolice nu absentează din viața mea. M-a sunat un prieten ambasador când tocmai mulgeam vaca. Te sun mai târziu, mi-a zis, născut și el la țară, retrăgându-se discret de parcă intrase nepoftit într-un templu, fiindcă știa sacra minune. În altă zi coseam în grădină, abandonat de niște lucrători care au împrumutat de la oraș câteva cuvinte care-i deosebesc de țăranii neaoși și primitivi. Buruiana unei ciudate îngâmfări contaminează și dă brusturi din făptura unor amărâți care altfel mor de foame. Dacă a lucrat ca salahor o lună la oraș nu mai e compatibil cu ideea de muls vaca și, chemat, contra plată, la o muncă a satului se simte insultat. Mirat a fost și amicul care m-a aflat cosind. La voi nu s-a inventat cositoarea? Ba da! Am avut una și s-a stricat la prima intrare în fân.

Fac, între adaosurile la cărțile mele viitoare, munci ”neonorante” cu care eu, asta e, mă împăunez. Dacă am murit abstract pentru București e în mersul legitim al vieții României de azi.