Lucian AVRAMESCU

Satul Tătaru e cocoțat pe dealul de la Răsărit, iar cum mă scol dimineața, la Sângeru, văd întâi, prin ceață, spinarea lui de cămilă verde, prelungită pe văi cu o luxoasă trenă de mărăcinișuri crețe și fânuri care nu se mai isprăvesc. A plouat zilnic, buruienile sunt cât casa, iar în niște bătături neumblate, unde proprietarii au găsit de cuviință să se mute în cimitir de ani de zile, iar urmașii, priponiți prin Italii și Spanii, ca buni argați, nu mai au de gând să dea pe acasă, nu se mai poate pătrunde. Pe crăpătura unui geam, o viță sălbatică iese din odaie, ceea ce indică luarea în stăpânire a dușumelelor pe care clorofila le-a descoperit arabile. Fiecare ploaie este precedată de tunete. Fulgerele scânteiază oblic. Pe o astfel de furtună, bradul cel mai înalt din sat, nimerit lângă casa bătrânească în care m-am născut, aceeași în care s-a născut tata, Maximilian, și bunicul Victor Avramescu, a fost ochit de fulger și despicat o treime. Câteva crengi, ca niște aripi betege, atârnă undeva sus, dar trunchiul e încă viu. De când am revenit acasă, devenind un fel de chiriaș la București, am remarcat un straniu acompaniament sonor al tunetelor lui Dumnezeu. Ceva le precede și le îngână. E vorba tot de tunete, mai scurte și mai îndesate, care țâșnesc de pe dealul dinspre Tătaru, din pământ spre nori. Așa pesemne se auzea antiaeriana care păzea rafinăriile de la Ploiești în timpul războiului și peste parcelele de viță-de-vie cădea în flăcări câte un bombardier american. Ce-s astea? – am întrebat și răspunsul mi-a venit același, din mai multe locuri. Sunt ”tunurile lui Cosma”. Sună așa, ca ”tunurile de la Navarone”. Nu știu haiduc sau războinic în zona Sângeru cu numele ăsta. Tunurile lui Mircea Cosma, președintele județean. Asta, deci! Ne păzesc de grindină. Fiecare rachetă e trimisă în nori, face explozie și fărâmă grindina. Pe case pică uneori un prăfai albicios și alcalin, ca o mană. Acum două săptămâni, o rachetă trasă din ”tunurile lui Cosma” a picat întreagă în grădina de sub geam a unei femei din satul Mireș. Aici a produs explozia și un crater care ar fi trebuit să se petreacă în nori, băgând în sperieți biata femeie care și-a sunat fiul, universitar la București, să-l întrebe dacă a început războiul. Cineva de la primărie îmi spune că o singură bubuitură din asta costă cam 30 de milioane de lei vechi. Păi bubuie de zece, douăzeci de ori într-o zi! Costă! Costă al dracului. Face? Întreb eu. Omul clatină din cap, legănând cu clătinarea și un zâmbet subțire. E pentru plantațiile de vie, dar viile au dispărut din zonă. Zilele astea am fost pe dealurile care se lasă dinspre Tătaru spre Sângeru și apoi spre Gornetu Cricov, Malu Rușu, Dobrota și Udrești. O junglă nesfârșită în care sălășluiesc mistreți și alte lighioane ale pădurii. Ceea ce era vie și livadă și grădină în copilăria mea e o desfrânată expansiune a sălbăticiei. Din mijlocul acestei sălbăticii, spre a o feri de grindină, bat tunurile lui Cosma. Bat de ani de zile în nori, să-i sperie și împrăștie. L-am rugat cândva pe președintele Consiliului județean Prahova, Mircea Cosma, azi în niște dificultăți înțeleg, să facă drumul dintre Sângeru și Tătaru. Era un drum pietruit, întreținut cu căruțașiisatului de bunicul meu, fost primar de când s-a întors de pe front, din primul mare război, cel de reîntregire, și până când rușii l-au găsit liberal, chiabur și „dușman al poporului”. Fă și tu drumul ăsta, Mircea, i-am zis eu. Era drumul pâinii pentru satele de deal și munte. Te vor pomeni oamenii. Pe acolo se scurgeau carele spre Mizil, cu nuci, fructe, țuică și aduceau în schimb porumb și grâu. Îl fac, mi-a promis Cosma. Îl fac sigur. A trecut o veșnicie de legislaturi și nu l-a făcut. Faci drumul, Mircea? Îl fac, m-a asigurat el periodic. Alte priorități! A făcut tunuri antigrindină. Cu bubuiturile lor inutile, fiindcă apără de grindină un ocean de mărăcinișuri, putea construi trei drumuri și-un crâmpei de autostradă prin pădure.

Acum se învinețește iar cerul spre Brașov. E sărbătoarea de Drăgaică sau, mai nou, de Sânziene. Aerul e des și curat. Când dealurile de la Chiojdeanca sau Salcia nu se mai văd, înghițite de nori joși, plouă sigur. Curând se vor auzi tunurile lui Cosma. Tunurile nu uită niciodată să bată, împușcând cerul, cu rachetele lor scumpe și nemiloase.

P.S. 

Cineva îmi semnalează, pe AMPress, că tunurile antigrindină sunt peste tot. La Mehedinți, de pildă. Sau prin Moldova, până sus de tot, la grinda de sus a țării. Eu n-am spus că tunurile sunt doar lângă satul meu prahovean, așa cum n-am spus că doar eu beneficiez de vrednica prestație a unui Cosma. Tunurile lui Cosma bubuie pretutindeni, iar numele împrumutat de mine de la sătenii din Sângeru tinde să fie o metaforă a cheltuirii fără rost a banului public. Sau o fi vreun rost ce-mi scapă!