Lucian AVRAMESCU

1. Condamnat pentru anatomie

Citesc știrea conform căreia condamnatul Voicu a câștigat la CEDO împotriva statului român. Na, zic, încă unul care dă în gât firava noastră justiție, grăbită să bage la zdup oameni nevinovați. Cobor încă o frază și aflu că Voicu pare a fi acel fost senator PSD, cu formă anatomică rotundă, crăcănat în mers de o îngâmfare a nădragilor în care nu mai încăpeau niște presupuse gogonele, unul tare în limbariță. Organele de ascultat au înregistrat mii de emisiuni vocale zilnice în care împricinatul, îmbrâncit azi la zdup, se lăuda că rezolvă tot, că face și desface miniștri, că vindecă boli incurabile și-i scoate pe unii din pușcărie, iar pe alții îi bagă. Limbuția lui  a fost carevasăzică dovedită de CEDO ca simplă lăudăroșenie de bodegă. Și eu am crezut că de ăsta e doar gura și, firește, ghinionul unei anatomii de chiabur, cum erau desenați, în perioada stalinistă, ”dușmanii poporului” – grași, burtoși, în contrapondere cu iobagii, invariabil scheletici. Cărat cu buldozerul în fața justiției, bietul gras a fost antipatizat instantaneu și condamnat pentru cum arăta. Judecătorii, judecătoarele, sunt și ei oameni, sensibili la o lucrătură mai specială de sprânceană, la un desen de mimică de haiduc. Câte prințese, îndrăgostite de ochii hoțului codrilor,  care ardeau peste un trup zvelt, nu-l scoteau din celulă înaintea spânzurării, fugind cu banditul în codri! Amărâtul de Voicu – cred că despre ăsta e vorba – pocit de un supliment de șunci ale obrazului, cu un stomac proeminent ca un lubene din cartea recordurilor, obraznic fără voie prin expresie și-a semnat sentința înaintea prezentării faptelor. Anatomia te bagă, iată, la pușcărie. CEDO a judecat corect, dacă ăsta este cazul. Norocul lui că acolo nu s-a prezentat în instanță. Dacă mergea la Curtea de la Strasbourg, sigur îl mai bungheau și ăia o tură la pârnaie.

2.   ”Și pentru curve ar trebui o biserică” (Nichita Stănescu)

O poezie stranie, așa cum stranii erau toate poeziile lui, și frumoasă în sine, prin galopul nedefinit și atingerea neatinsului, scria Nichita Stănescu în veacul trecut, adică un pic îndărăt, peste dealul acestei secunde. Scria el: ”Ar trebui să existe și pentru trădători un altar? Și pentru lași și pentru curve ar trebui/ O biserică, o biserică spre alinare”. ”Câte absențe de biserici sunt pe lumea asta”, mai psalmodia magicul nebun blond de la Ploiești.  Ce o fi vrut să spună, întreabă copiii școlari dascălul de școală? Ce o fi vrut să spună, întrebă criticul june, nededat la amăreala din gură a speculațiilor? Păi a vrut să spună ce a spus. Exact atât și infinit mai mult peste atât. Și nu ”biserica pentru curve” e pugilismul moral al poetului care iubea lumea toată și pe fiecare om în parte, ci altarul ”pentru trădători” și altarul ”pentru lași”. Cum ar arăta, în România de azi, un altar al trădătorilor? Ar fi coadă la spovedanii sau ar fi nevizitat, din  absență de cuveniți enoriași, pustiu și părăsit fiindcă trădători nu avem? Sau trădătorii nu vin niciodată la biserica lor, înghesuindu-se în bisericile oamenilor demni? Și cu lașii cum e? Nu-și vizitează altarul lașilor din lașitate sau noi nu avem sămânță de laș în bătătura satului numit România? Și pentru curve, zicea Nichita, ar trebui un loc de rugăciune. Am convingerea că ele s-ar mai putea duce să se roage. Cu trădătorii și lașii am îndoieli.