Sorin AVRAM

Recent am ajuns într-o localitate aflată la aproximativ 20 de kilometri de Ploieşti. Cu respectivul prilej am cunoscut un bărbat de până în 50 de ani care, în timpul liber, curăţa pomi fructiferi în schimbul câtorva lei. Nu mulţi. Omul are timp liber mai mult doar la sfârșit de săptămână, pentru că în rest este plecat la lucru la Ploieşti, localitate în care ajunge cu microbuzul pus gratuit la dispoziţie de firma la care este angajat. Bărbatul nu este prea mulţumit de cât câștigă, în condiţiile în care opt ore trebuie să stea în picioare şi să fie foarte atent la piesele care-i trec prin mâini. Salariul brut este de 1.100 de lei şi beneficiază de bonuri de masă. Totuşi, omul nu vrea să renunţe la serviciul pe care-l are, pentru că din muncile pe care le-ar presta prin comuna în care locuieşte nu ar avea din ce să-şi plătească facturile. Bărbatul la care mă refer este angajat la o companie japoneză care face cablaje electrice pentru industria constructoare de maşini. Firma are nu mai puţin de 4.000 de angajaţi, mulţi dintre aceştia trăitori în comune din judeţele Prahova şi Dâmboviţa. Pe lângă cei 4.000 de muncitori de la compania japoneză, alte mii de oameni lucrează la fabricile şi făbricuţele din zona industrială Ploieşti. În municipiul Suceava există numai supermarketuri, hipermarketuri, gigamarketuri, teramarketuri şi câteva buticuri. Mai există şcoli şi alte instituţii bugetare, micării, ciorbării, şaormerii, pizzerii, covrigării, pufuleţării şi sucării. Însă, numai mâine nu-i poimâine şi va fi pus în funcţiune parcul industrial promis în campaniile electorale de senatorul PSD Ovidiu Donţu. Pe lângă acesta va funcţiona şi parcul industrial promis de deputatul PNL Alexandru Băişanu. Numai că ar fi nişte probleme. În primul rând, sucevenii nu ar lucra pentru un salariu minim de 1.000 de euro, iar în al doilea rând oamenii nu sunt pregătiţi să construiască avioane, computere, limuzine şi, nu în ultimul rând, rachete care să ajungă pe Marte, pe Jupiter şi pe Pluto.